Revenim şi în această săptămână asupra unui subiect care a mai fost abordat în această pagină de istorie, la jumătatea secolului al XIX-lea în Țara Românească au deținut tronul doi domnitori care erau frați și aveau origini gorjene. Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, cu toate că au avut nume de familie diferite, se trăgeau dintr-o familie de țărani moșneni din Gorj. Perioadele când cei doi au deţinut tronul Munteniei, deşi frământate şi pline de privaţiuni pentru locuitori, au coincis cu iniţierea şi realizarea unor lucruri importante.
Domnitorul Gheorghe Bibescu a fost primul ales după o serie de predecesori numiţi. Pavel Kiseleff, cel care ştia foarte bine situaţia din România şi lucrase foarte bine cu noul domnitor, îi trimite o scrisoare de felicitare în luna ianuarie 1843 unde îşi exprimă speranţa pentru „ un întreg viitor pentru această ţară pe care aş voi s-o văd în totdeauna fericită şi vrednică de fiinţarea politică ce i-a fost făcută prin tratate”. Fostul guvernator al Principatelor îşi exprima regretul că soarta îi pusese în faţă, la alegere, pe propriul frate lui Bibescu, faţă de Ştirbei rusul având „simţămintele de stimă şi de nestrămutat prieteşug”.
Gheorghe Bibescu era asigurat de către ruşi de toată încrederea curţii imperiale şi a guvernului din Petersburg. Domnia sa de opt ani, plină de realizări, va însemna o perioadă de colaborare foarte bună cu Imperiul Țarist. Nu întâmplător, printre măsurile mai puţin apreciate au fost concesionarea minelor către rusul Trandafiloff şi încercarea de a introduce limba franceză ca limbă de predare în învăţământul superior. Va fi domnul care între martie 1844 și decembrie 1846 va conduce prin decrete-legi. Acest lucru îi va atrage plângeri din partea președintelui Adunării, mitropolitul Neofit, către Rusia: ”Domnul, totuși, se lipsește cu voință de toate mijloacele de cari dispune un șef de guvern pentru a-și atrage dragostea cârmuiților săi; pornit, prin firea sa, și prin intrigile și interesele celor ce-l înconjoară, a nu vedea decât rivali și dușmani în toți boierii, Domnul se izolează din ce în ce într-o țară care îl alesese cu o majoritate atât de impunătoare și care nu dorește decât a se bucura de binefacerile unei cârmuiri drepte și cumpătate. (…)Adunarea cu drept cuvânt, continuă Neofit, a respins proiectul pentru sporirea miliției, căci săteanul e deja «a bout de sacrifices et de sueurs». Cele 6 zile de lucru la drumuri i-au îngreuiat situația. Chiar îndoirea taxelor orășenești recade în cele din urmă asupra săteanului.”
O domnie reușită
Așa cum subliniam și cu alte ocazii, ca domnitor va lua o serie de măsuri destinate a îmbunătăţi situaţia ţării: a mărit armata Munteniei din punct de vedere numeric, a reorganizat poliţia unor oraşe, a modernizat regimul temniţelor, deosebit de dur până atunci, a pus ordine în finanţele ţării. A eliberat din robie ţiganii care aparţineau Bisericii şi aşezămintelor publice. A înlăturat un număr de abuzuri din administraţie, din domeniul relaţiilor agrare şi din justiţie. A luat măsuri de amenajare a drumurilor şi de înfrumuseţare a oraşului Bucureşti, lucru care va fi continuat și de fratele său.
Ne reține atenția un document din 5 aprilie 1843. Domnitorul Gheorghe Bibescu trimitea către Adunarea Obștească următorul document: ”o mare datorie de recunoștință a rămas încă neplătită…Un bărbat însărcinat cu o înaltă și nobilă misie s-a arătat, sunt câțiva ani, în mijlocul nostru. Cea dintâi a lui ivire între noi a fost un semn de nădejde și o prevestire de o nouă ființă…; astăzi numele(lui) este tipărit în inimile tuturor Românilor celor adevărați, precum se află înscris și pe fiecare foaie a instituțiilor noastre. Nici o dovadă însă înființată nu vădește acest sentiment obștesc la ochii străinilor”. În urma acelei adrese, Adunarea va hotărî ridicarea unei statui pentru Kiseleff.
Dedicat Bucureștiului
Proiectul lui Barbu Ştirbei de a face din Bucureşti un oraş în rând cu marile capitale europene poate fi urmărit încă din anul 1829, când a făcut parte din „Comisia pentru înfrumuseţarea Bucureştilor”, făcând parte un an mai târziu într-un comitet de salubritate publică. Programul Comisiei alcătuit de Barbu Știrbei, privind sistematizarea capitalei, prevedea croirea unor drumuri largi străjuite de „copaci care să închipuiască aleiuri”. Ideea era argumentată că ”aceste uliţe va îndemna pe mulţi a-şi face locuinţă acolo, cu mult mai bine decât pe uliţele cele strâmte de vreme, oraşul se va afla mutat în acele mahalale şi soarta Bucureştilor se va asemăna cu soarta tuturor oraşelor Europei, unde cetatea ce se zice veche este cea mai urâtă vedere, în vreme ce cetatea cea nouă arată o frumuseţe deosebită, un aer folositor, mulţumire şi sănătate celor ce lăcuiesc într-însa”. Rezultatele activităţii acestei comisii s-au putut vedea în 1832, după ce a început trasarea arterei cunoscute mai târziu drept „Şoseaua Kiseleff” (deoarece această operă de sistematizare a început sub coordonarea generalului rus Pavel Kiseleff, care administra Principatele după pacea de la Adrianopol şi instituirea protectoratului ţarist asupra Ţărilor Române), între Dumbrava Băneasa şi bariera Podului Mogoşoaiei.
Despre originile gorjene
Academicianul Răzvan Theodorescu, spunea în noiembrie 2001 cu prilejul primirii în Academia Română:
”Din acest spaţiu vor ţâşni repede, pe treapta socială, în veacul al XVIII-lea, stirpe de boiernaşi ca aceia a lui Ştefan Dumitrache şi Dincă Bibescu din Gorj, care fac negoţ cu vite, porci şi vin de Drăgăşani, netezind, astfel, ridicarea celor doi urmaşi ce au urcat pe tronul de la Bucureşti înainte şi după 1848 (…).
Ştirbeii se aflau, în modul cel mai firesc, în stinse relaţii de afaceri, dar şi de prieteşug, cu negustori de felul lui Hagi Pop din Sibiu căruia îi comandau peruci, „scaune de postav fistichiu” sau cai de rasă, „vreun lucru raritet”, unul dintre ei ajungând chiar să-i scrie, din Viena, în 1796, activului comerciant transilvan: „Şi să ştii, Hagiule, că nu te am de prieten, ci întocmai ca un frate şi prieten adevărat!”.”
