S-au brumărit gutuile!

 521 total views

Tot mai răcoroase, dimineţile lui brumărel îşi ridică alene vălul peste pădurile împodobite într-o policromie care încântă chiar şi ochiul experimentat al pictorului de mare talent. Generaţiile de arbori urcă în şiruri şi zămisliri peisagistice orânduite de natură până sub tâmplele de piatră ale Gornoviţei, Pietrei Boroştenilor şi Cioclovinei, apoi, peste valuri înalte şi largi de relief, spre pădurile semeţe ale munţilor.

E mult aur în frunzişul acestor arbori
E mult aur în frunzişul acestor arbori

Ele sunt însă în toată încântarea şi mult mai aproape. Spre satele noastre, prin Dobriţa, Leleşti şi Runcu, prin Bâlta, Gureni şi Peştişani. Coboară apoi şi împânzesc cu frumuseţile lor platourile largi cuprinse între sclipirile văilor cu râuri liniştite şi cristaline. Văluresc în nuanţe de culori inegalabile spre dumbrăvi şi codri care dăruiesc colinelor şi munţilor inedita imagine a toamnei în crepuscul de octombrie.

Splendoarea toamnei

Năpădit de gânduri, anotimpul călătoreşte tăcut spre amurgul său ineluctabil. Soarele străluceşte tot mai timid şi pleacă prea repede peste orizontul înserării. Lumina zilei e mereu mai puţină. Nu mai poate să mângâie cu puterile ei de astă-vară diversitatea de comori risipite în peisaj. O regăsim totuşi, sfielnică, destul de retrasă, sub cer limpede şi albastru cutreierat de nori albi şi hoinari, printre păduri de aramă, prin sate, luminişuri şi grădini aşezate în armonia culorilor. Să minuneze ochiul şi să înflorească sufletul iubitor de frumos!
Dincoace de veghea culmilor tăcute, sub turnurile vechi ale mănăstirii, se aude glasul stins al râului. Valurile mărunte ale Tismanei ocolesc în şoaptă rădăcini de arbori, stânci sure şi lespezi adormite-n albie. Ele dăruiesc pădurii ecouri firave din susurul undei şi dispar în oglinda lină a toilor prin care mai înoată obosiţi se pare albitura, scobarul, cleanul, păstrăvul sau boişteanul verzui. Firul undiţei se pierde trufaş în luciul apei. Din când în când mai scoate din ascunzişul adâncurilor de val peştele căutat de pescarul rătăcit pe vale.
Toamna nu-şi mai poate ascunde tainele. Din bolta arinilor risipiţi printre fagi şi brazi, printre arţari răzleţi, vântul văii fulguieşte mii şi mii de frunze veştede. Acestea cad rânduri-rânduri peste vatra uscată a zăvoiului, peste faţa întinsă a vadurilor, prin iureşul albiei, scufundându-se în privirea străvezie a râului. Brumele lui octombrie au ofilit creştetul ierbii, verdele ramului. Au slăbit de tot vigoarea frunzelor şi-au pregătit migrarea acestora pe calea veşnicirii în vis de iarbă. Podoaba lor va părăsi în curând cupola codrului lăsând fără umbrelă copacii şi cântecul păsărilor. Culorile toamnei se retrag încet-încet în pâlpâiri de curcubeu, în ramurile pădurilor rămânând doar plumbul norilor de ploaie.
Peste cornetele din Sohodol şi Izvarna s-au aprins cireşii. În frunzişul lor flăcările întreţin focul toamnei, ca un simbol al primeirii frunzelor pentru marea călătorie. Şi plopii s-au aprins. Şi cornul. Şi arţarul. Au îngălbenit de-a binelea teiul şi carpenul. Stejarul şi fagul au căpătat nuanţe maronii. Nucul şi-a coborât frunzişul arămiu sub coroană, acoperind pământul cu un covor foşnitor, trecător spre iarnă. Verdele mai stăruie încă prin acoperământul codrilor, minunând privirea cu armonia culorilor din peisaje.
O veveriţă roşcată umblă când încoace când încolo, căutând nucile negăsite de copii. Pe scorbura din tulpină trebăluieşte de zor ciocănitoarea. Încearcă să descopere dacă acolo-şi găsiseră ascunzătoarea câteva insecte alungate de tăişul brumei. Frunza din vii a ruginit şi a căzut pe pământ. Bunicul a vrut să uite un mănunchi de ciorchini în halângă, să împrăştie mireasmă de rod peste ogradă. Tincuţa culege ultimele mere roşii din mărul de la poartă. Au mai rămas câteva fructe îmbujorate în vârful pomului, să potolească foamea păsărilor înfrigurate. Mai sunt frunze verzi şi în coroana gutuiului. Acoperite de puf, gutuile s-au brumărit şi s-au mutat în ochiul ferestrei sau în aşternutul coşurilor împletite din şura cu fân. Aceşti bulgări de aur au luat cu ei aromele şi au umplut cămările cu miros adânc de rod şi îndestulare.
Şi castanii din Gureni şi Pocruia îşi scutură rodul. E mult aur în frunzişul acestor arbori, vântul trece ca un hoinar prin aripile lor galbene. Din motoceii de arici plesniţi pe ram cad fructe maronii. E dulce miezul castanelor. În grădină, dumitriţele îşi etalează din nou culorile şi gingăşia. Peste valurile lor de frumuseţe se va aşterne în curând prima zăpadă. Şi ele vor continua să ne surâdă. Dar nu pentru multă vreme! Apoi, frumuseţea lor va fi iarăşi o tainică amintire!