Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Zvon de iarnă prin zăvoi

Zvon de iarnă prin zăvoi

Submitted by on 23 November 2017articol citit de 417 ori | No Comment

 

Încercaţi să priviţi îndelung în ochiul izvoarelor şi veţi descoperi lumina vieţii! Căutaţi firul lor argintiu sub cearcănele munţilor, în pridvorul de piatră al înălţimilor, tot mai aproape de cer, unde se nasc pâraiele, râurile, apele, de unde începe întregul farmec al frumuseţilor din vale. Şi pajişti, şi păduri, şi plaiuri, şi ierburi, şi flori, şi-atâtea minunăţii vegetale! Şi-apoi, recolte, belşug, perdele de ploi, plăsmuiri în diversitatea lumii vii, însăşi bucuria noastră de a exista, de a face şi câte altele …


Râul s-a hotărât să-ntâlnească soarele pe scoborâşul dinspre răsărit a Muntelui Oslea, iubind lumina şi dorul. Îngăduitor cu sărutul ciutelor istovite de sete, Motrul pleacă liniştit şi generos prin cetatea munţilor, să primenească peisajul şi să ude pământurile cu apele sale prefirate cu străluciride stele. Îşi adună de pe cărări, rând pe rând, prăvăliri mai mici de ape, precum Alunul, Mileanul, Cărpineiul, Capra, Bulba, împlinindu-şi unduirea zburalnică prin depresiuni şi chei, până în clipa de graţie a îngemănării cu Jiul şi-a reîntoarcerii sale spre stele.
Amurgul de noiembrie coboară misterios peste geanţurile şi crestele Oslei, Şarbei, Godeanului, Culmii Cernei, Pietrei Cloşanilor şi-ale altor vârfuri carpatine, cântate de susurul ancestral al izvoarelor. Hoinăriri de nori se lasă peste munţii aceştia cernind din înalturi risipiri de fulgi cuminţi. Încep a se împărăţi zăpezile-n Carpaţi, se-ntorc iernile din nou şi-aşteaptă un semnal să intre de-a binelea pe uliţele satelor rânduite la stânga şi la dreapta Motrului. Şi-au pus munţii cojoace albe şi umbra norilor alunecă iar peste creste. Uimirea copiilor cuprinde depărtările şi-n ochi li se-nfiripă dor de iarnă. Nu şi-au pregătit încă săniile, nici nu se grăbesc, ştiu că vântul acela scăpat dinspre Cerna încă nu a sosit. El se arată puţin, după Sfântul Andrei, şi-aduce zăpada în sat.
Şipotind şi visând, Motrul şerpuieşte din piatră-n piatră, şuieră prin vale şi răsfiră spre culmi răcoare şi ecouri din vocea-i milenară. Sărută pintenul muntelui, lângă glezna stâncoasă a Scărişoarei, ascultă discret vuietul turbinelor în care Cerna-şi toarce dorul în fuioare de lumină şi se opreşte în luciul lacului de acumulare de la Valea Mare pentru a se reîntâlni cu astrele. Aici, râul sloboade prin inimi de munte nevăzutul său şuvoi de ape, străbătând năvalnic negura pământului, pentru a izbi cu putere aripi nărăvaşe de hidrocentrală. Renaşte apoi, în unda neîmblânzită a Tismanei şi-n purpura de lumini presărate în case, în nopţile oraşelor şi-n frumuseţea vieţii noastre. Acesta-i Motrul – purtător de energie!
Un alt braţ din trupul său fluid, de balaur legendar, curge discret pe sub pântecele barajului şi se pierde spumegând în colţuri de stâncă şi-n bulboane, urmându-şi calea printre versanţii îmbătrâniţi ai Ciutei şi Pietrei Mari, să facă istorie la Cloşani şi, mai departe, în scurta sa călătorie spre miazăzi. Scapă de strânsoarea cheilor, în aval de Poienile de Jos, trece pe sub umbra Picuiului – chip de munte pleşuv cu înfăţişare de turc împietrit pe-aceste locuri – şi se opreşte la intratea în sat, să-şi amintească de vărnicerii de pe Valea Calului şi de morile zidite pe maluri cu zeci de ani în urmă de moşnenii locuitori ai acestor ţinuturi de legendă.
La Moara lui Tudor, din care au rămas doar piatra şi amintirile, bătrânii mai povestesc din când în când despre întâmplările din vremea vătăşiei de plai a lui Tudor din Vladimir. Pe aici au tropotit caii pandurilor şi cel al Slugerului, scotocind munţii întru căutări de adăpost pentru provizii şi arme, chivernisind bine plecarea spre revoluţie. Râul îşi ascultă glasul şi străbate valea spre răsărit, uneori plin de surâs, alteori urlând cu glas himeric, udând şi limpezind cu unda sa vatra satelor – la Orzeşti, Călugăreni, Văieni, Padeş, Negoieşti, Glogova, Cleşneşti şi pe mai departe, cât poate el să întemeieze frumuseţi de viaţă.
Iese zbuciumat din Vadul Rău, culege izvoarele dinspre Călugăru, Priboaia, Brebina şi Tehomir, şerpuieşte printre zăvoaiele abia părăsite de toamnă dinspre Apa Neagră şi mai stă un pic pe gânduri să asculte sunetul firav al fulgului de nea rătăcit în istoria şi taina locurilor. Priveşte cu tristeţe spre culmea din Ogaşul Verde, văduvită de stejarii falnici. Pare tânguitor văzând cum se surpă Coasta Motrului, despuită de haina pădurilor, de cântecul păsărilor şi de răcoarea umbrelor. Ferăstraie ciudate şi securi vrăjmaşe au doborât ramurile cerului, mutilând peisajul şi cernind viaţa. Pe maluri, tremurând de frig în val de vânt răzleţ, câţiva lăstari de fag vor să urce coasta, să scape de viituri. Cuprinşi de fiorul singurătăţii, puii de fag aşteaptă primăvara, să vină tinerii să-ncarce dealul plantând puieţi, reînviind pădurea …
Urcăm spre piemont, pe platoul din Câmpia Padeşului. Nu este acasă firul de iarbă să spună acum de ce a plecat de-aici peste ţară Tudor, rostind cu năduf „Patria este norodul iară nu tagma jefuitorilor!”
Lângă tâmpla de piatră a monumentului este multă tăcere. Istoria nu mai vrea să vorbească! Dinspre munţi, vântul zboară perdele de fulgi. E tot mai frig spre vadul Motrului. Nu înţeleg amăgirea frunzelor uitate în stejarul de pe prund, acest mister cuminte al toamnei resemnate. Pe potecile trecutului se-aud armăsarii nechezând. Fiorul ochiului clatină nemărginirea. E zvon de iarnă prin zăvoi!

Leave a comment!

This is a Gravatar-enabled weblog. To get your own globally-recognized-avatar, please register at.