Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Zgribulit şi trist, noiembrie

Zgribulit şi trist, noiembrie

Submitted by on 23 November 2011articol citit de 1,779 ori | No Comment

Coboară spre iarnă, zgribulit şi trist, noiembrie. A-ncremenit în promoroacă peisajul iar pădurile şi-au învelit tâmplele cu broboade din şnururi şi flori de chiciură. În liniştea adâncă a munţilor, intri acum cu temerea singurătăţii, pe valea Tismanei.

Schitul Cioclovina se arată alb şi tăcut, străjuit de coloanele fagilor zvelţi şi agăţat parcă de marginea cerului

Schitul Cioclovina se arată alb şi tăcut, străjuit de coloanele fagilor zvelţi şi agăţat parcă de marginea cerului

Rareori, tăcerea este sfâşiată de glasul vreunei vieţuitoare pierdute în sălbăticia neprietenoasă. Voci reci, nedesluşite, de păsări disperate spintecă înaltul pădurilor înfrigurate. Dincolo de adâncul codrilor seculari, se aud susurând apele Tismanei, în repeguş subţire şi cristalin printre bolovani şi pinteni de versant îmbrăcat în hainele de aramă ale frunzişului veşted. Râul este vlăguit de bulboanele şi vuietul său de odinioară. Acestea au fost răpite de constructori cu vocaţie de întemeietori şi-au fost înturnate prin miez de cremene spre turbinele din adâncuri, unde vălul argintiu al apelor este convertit tehnologic în energie şi străluciri de lumină peste vale, peste sate, peste oraş, peste plaiuri şi în bunăstarea oamenilor.

Iarna-i aici
Pe sub margini de codru pierdut în nori necuprinşi de ceaţă deasă, foşnind în somnul frunzişului coborât pe cărări, trec turmele întoarse dinspre sălaşele şi stânele din Şarba, Frumosu, Păltinei, Merişor şi Sliva. Ciobanii spun că munţii au început să îndure iar năravurile secetei trufaşe, înscăunate prin aceste ţinuturi încă de la începutul verii. Îngrijorător este că mioarele-s tot mai puţine în brâu de pajişti şi-n ţarcurile satelor. Veteranii munţilor pleacă în scapăt de poveste, în legende şi-n amurg de viaţă, în locul lor feciorii nu au tragere de inimă să ducă peste vremuri, cu hotărâre şi iscusinţă, rânduiala şi fascinaţia meşteşugului. Nu li se cere de nimeni obroc pentru aceasta. Tainele oieritului sunt pentru ei încă de nepătruns, dar munţii îi aşteaptă şi fermele nu-s greu de rostuit!
Peisajul este la fel de generos şi în acest sfârşit de toamnă. Pădurile şi-au deschis ferestrele, numai perdelele de ceaţă nu ne lasă privirile să pătrundă mai mult în cetatea lor. Se pot vedea din nou izvoarele scânteietoare prăvălindu-se peste praguri de stâncării sure, despletindu-şi şuviţele argintii în tăişuri de piatră rece şi înecându-şi gândurile în horbota valurilor de sub talpa muntelui. Nu par a fi în putere ca altădată izvoarele! Rar s-au văzut şi s-au găsit pe trunchiurile sure ale fagilor chite de bureţi fragezi şi frumoşi în această toamnă. Norii au uitat să mai treacă peste păduri, să mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor şi să-i înzestreze cu fructul acestor bunătăţi atât de căutate pentru pitorescul şi delicateţea lor, în obiceiurile şi-n mesele tradiţionale din viaţa satelor situate în preajma Tismanei. Seceta a sărăcit şi rodul castanilor din Pocruia şi Ieroni, miezul frunctelor nu a mai fost aşa de bogat ca altădată.

Sfârșit de toamnă la Tismana
Dintre vârfuri de păduri, schitul Cioclovina se arată alb şi tăcut, străjuit de coloanele fagilor zvelţi şi agăţat parcă de marginea cerului. La baza lăcaşului zidit pe creştet de munte, tăcerea mitică a văii este protejată de culmile domoale, care închid depărtările ca într-o cetate. Pădurile urcă pantele, când line, când abrupte, prinzându-şi în ramuri roiuri răzleţe de frunze arţăgoase într-un joc al culorilor arămii care devine mirific şi fantomatic. Spre crestet de costişă se-aude vaierul vântului scăpat de pe golurile alpine şi intrat ca o nălucă în bezna ceţei de pe vale. Toamna aşteaptă să părăsească Tismana. Jos, printre colţuri de stâncă resemnată, vlăguit de caierul hidrocentralei, râul şuşoteşte în valuri înspumate. Nu mai zărim umbra păstrăvului săgetând vălul bulboanelor. Sus, sub pereţii prăpăstioşi ai muntelui, zidurile mănăstirii păstrează în pagini de hrisov legendele trecutului. Sub efemere tresăriri şi mirări, Stârmina îşi vântură iarăşi şuviţele argintii în fereastra fagilor singuratici şi-n privirea călătorului surprins de neaşteptata revenire a şuvoiului în cascada rămasă cândva fără cântec de val şi fără strălucirea izvorului.
Tismana, satul-oraş, se lasă uşor spre lunca ascunsă în zarea de ceaţă a lunii noiembrie. Prin risipiri de grădini tremură cireşii. Nu mai ard aşa de frumos în ferestrele toamnei, iar frunzele lor se răresc mereu în zbor de vânt peste poteci şi poiene părăsite de cântec. Gutuii şi-au pus în ramuri felinare, luminând calea toamnei printre caii hoinari din Costeni şi Celei. Prin lunca Orlei, ciopoarele de oi îşi mângâie paşii cu sufletul florilor de brumă. La gura sobei, serile sunt tot mai lungi şi pline de poveste. Raluca aşteaptă să ningă iar în fereastra casei.

Comments are closed.