Frântu-s-au rânduielile mari, celeste? Dusu-s-a Gerar şi nu i s-a simţit tăcerea. Afară-i Făurar acum şi tare-i palid şi tăcut, de parcă ceva-i lipseşte din lumea-i plină de doruri. Nu-l deranjează stăruinţa zilelor senine, dar îl intrigă mult strălucirea soarelui şi căldura răspândită spre şesuri şi coline, de-a nins cu ghiocei prin grădini, păduri şi cornete.
E prea devreme printre noi, primăvara! Alungată de nestăvilitele valuri de aer blând, iarna-şi retrase zăpezile în templul gerurilor. E atâta iţărie prin casa anotimpurilor. E primăvară-n februarie. E ninsoare-n floarea primăverilor. E vară-n polima lui martie şi în bobul lui octombrie şi câte altele. Uite-aşa s-au încurcat obişnuitele cărări ale vremii, de nu-şi mai află nici natura rosturile, nici omul tihna şi balanţa traiului.
Îi văd ochii stinşi şi supărarea din priviri. Caută orizontul, suduind încoace şi-ncolo. Tare-i întoarsă şi vremea asta, dar uită că această brambureală a anotimpurilor curge din nesăbuinţele şi urzelile nefireşti ale celui părăsit de credinţa în Dumnezeu, de chibzuinţa pentru tot ce ia din natura-mamă.
Unde-i izvorul cristalin, umplând de vuiet valea? A dispărut vremelnic ochiul fântânii. Multe-l părăsesc pe omul ingrat. E februarie şi iarna nu-i acasă. Înfrigurat şi gol şi nesăţios e grâul. Trist şi vlăguit este ogorul nenuntit de zborul troienelor. Abia mai curge peste lespezi Motrul. Eternă şi surdă e valea. Doar în fotografii se mai vede chipul iernilor bogate. Neclară-i zarea prin care barza din Padeş, sfidând suferinţele vremii, zboară liniştită spre bălţi nepărăsite încă de ape şi peştişori. Retrasă spre frunţile Godeanului, iarna mai albeşte puţin umerii munţilor, îmbrăcând umerii de piatră ai Carpaţilor, prea părăsiţi şi ei de zestrea şi fastul nămeţilor înalţi.
E nelumească vremea acum! În zborul lor, fulgii refuză să se întoarcă spre vale, mai aproape de oameni. De-atâta rău prin preajmă, aripile zăpezii ar înnegri în dansul lor molcom până spre caldarâmul străzii ori spre uliţa satului şi nu le-ar mai recunoaşte nimeni ingenuitatea, culoarea. Acesta-i gestul lor, ca răspuns la îngâmfarea omului, prea nerăbdător şi frenetic în acest început de mileniu. Retragerea iernii spre cetăţile dăltuite sălbatic de mugetul viscolelor şi strânsorile îngheţurilor, undeva pe genuni de Parâng sau Retezat, în Şarba şi Oslea, ori în alte împărăţii albe de la noi, într-o primenire arhaică şi robustă a munţilor, este ca o aşteptare. Ca un avertisment al lumii perene, durabile, până la îndreptarea nelegiurilor din lumea trecătoare, în care omul nu-şi mai regăseşte încă gândul şi fapta potrivite pentru binele universal.
Din tărâmul lor edenic, protejate de o forţă zeiască, purificatoare, zăpezile nu strigă după ajutor. Ele îşi apără viaţa, rămânând acolo, sus, departe de privirile şi faptele omului imund şi hărţuit de îndrăzneli neaşteptate. Prea prins de viscoleala cotidianului buimac, cernit de resurecţie, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a acestuia faţă de curgerea tăcerii, în care natura îşi picură cu discreţie şi privaţiune reproşurile lămuritoare.
Ignoranţi faţă de aceste semnale şi prinşi de iziturile unui avânt neiertător, mulţi dintre semenii noştri fac eforturi vultureşti pentru o înavuţire perfidă, nesupusă ordinii divine, fapt pentru care multe dintre acţiunile ce preced această implicare sunt atinse de sancţiunea implacabilă a adevărului. Nici refugierea în sine, departe de măsură şi echilibru, într-o complicitate absurdă, nu trece de ochiul iscoditor al lumii neprihănite.
Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor ogoarele! De ce setea pământului e de nepotolit! De ce pârtia satului este pustie şi săniuţele-s în pod! De ce-i nefiresc jocul copiilor noştri! Mai vorbim de ecologie, dar nu suntem ecologişti! Mai trăim în patria celor patru anotimpuri?
Pentru acestea toate, zăpezile s-au retras o vreme în templul cerurilor ‚nalte, de unde ne mai fac semne cu mâna. Spre dezamăgirea celor de bună-credinţă! Se spune că iarna nu mai are încredere în noi. Este resemnată! Nu mai poate trece pragurile imaculatei cetăţi. Nu-i convine să afle că ar mai putea înviora aerul oraşelor. Nu-i plac preţiozităţile periculoase ale lumii moderne, care-i ponegresc hlamida!
Anotimpul alb refuză să mai fie buretele îmbibat cu toate noxele imprudenţei umane, neprielnică noului mileniu. Zăpezile-şi respectă cerul! Şi zborul spre iernile curate! De aceea, pentru a rămâne veşnice, ele se întorc la cer!
