Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Zăpada care va veni

Zăpada care va veni

Submitted by on 24 January 2014articol citit de 1,324 ori | No Comment

Trăim o iarnă cum nu a  mai fost, „gerul” Bobotezei a adus primii ghiocei iar tot mai mulţi dintre noi se şi gândesc la primăvară. Doar că iarna nu şi-a spus ultimul cuvânt.

Doar în zonele de munte din Gorj peisajul mai aminteşte de iarnă

Doar în zonele de munte din Gorj peisajul mai aminteşte de iarnă

De zile bune ceaţa a învelit orizontul, munţii şi dealurile, colnicele şi văile, de nu se mai vede rază de soare, pădurile s-au îmbrobodit cu steluţe albe de promoroacă, până şi firul de iarbă încă verde s-a învelit în aceste straie reci, strălucitoare în lumina zilei, pe întregul peisaj. Venise decembrie cu strânsori timide de ger şi-şi spărsese oglinzile prin valurile mărunte ale Aninoasei. Îngheţase pârâul, dar nu aşa de tare, să zburde săniile pe umerii lui de gheaţă, să răsune valea de chiotul şi bucuria ţâncilor. Au fost apoi trei zile cu ninsoare de poveste, de înfloriseră-n ferestre obrajii feciorelnici ai lui Radu şi ai Genţianei, ai copiilor din sat, până la înveselirea pârtiei, la Bradul lui Lazăr. Se înstăpânise liniştea albă pe uliţe, sătenii îşi rostuiau casele de sărbători, focuri vii vuiau în sobe, fuioare lungi de fum se legau peste creştetul satului. S-a nărăvit apoi în trei zile soarele şi panorama şi-a schimbat mintenaş  haina albă. A venit  apoi ianuarie iar vremea arată a primăvară, nu a miezul iernii cum ar trebui să fie şi din punct de vedere meteorologic.
Suntem la jumătatea  lui ianuarie, nici urmă de zăpadă în priporul de la Drăgoaica, unde se adună an de an piţărăii din Padeş. În iarna aceasta, colidătorii au fost mult mai puţini ca altădată. Numai câţiva mai cunosc farmecul acestei tradiţii şi îl păstrează. Rar mai vezi câteo colindă meşteşugită din lăstar de alun, o mască autentică, o trăistuţă sau un săcuiel ţesute în războiul din casă, rar mai auzi o urătură sau o strigare după datină. Sătenii ies la poartă şi cinstesc piţărăii cu colăcei, mere, pere, biscuiţi, turtă dulce şi alte bunătăţi din casă; pentru a potoli frigul, celor vârstnici, aflaţi în iureşul alaiului, gospodarii le oferă ceşcuţe de pământ cu ţuică de prună fiartă pe plita încinsă.
A huit Valea Moregilor de vocile zglobii ale copiilor. Alaiul piţărăilor s-a puus în mişcare spre prânz pe ogaşul cel mic şi a colindat toate cărările şi drumurile satului. Piţărăii au plecat singuri în acest an, vătaful lor – Nana Nicolae Mischie – cel care mergea în faţa mulţimii tinereşti a răposat prea devreme din viaţă şi i-a lăsat pe copii fără conducător. Colindul lor s-a încheiat după căderea amurgului, în lunca Cocheştilor. În freamătul alaiului am remarcat mulţi vârstnici şi bătrâni, foarte puţini copii. Mi s-a cuibărit în inimă o ciudată întristare. Mi-am şoptit atunci că satul fără copii nu are viitor, iar acest viitor trece prin tumultul prezentului. Că, la Padeş, viitorul se vede în ochi de copil, în primenirea şi înnobilarea vieţii oamenilor de aici. Iată de ce, până la speranţă mă cuprinde îngrijorarea!
La amiază, soarele s-a arătat de după vălătucii de ceaţă. Cerul s-a limpezit şi lumina a alungat umbra ceţii din cotloanele satului. În depărtări clare se văd munţii albi de zăpadă, sunt Munţii Cernei. Aici, în vatra satului ce veşniceşte la brâu de deal şi-n susur de râu legendar, priveliştea străluceşte iarăşi. Din prundul Motrului până-n culmea Măgurii, ochiul caută mângâieri de gând la tot pasul. Mai strălucesc bănuţi de aur în rămurişul pădurii de mesteacăn din Pleşa. Frasinului din buza pârâului i-au înlemnit fructele pe vârfuri de crengi. În creştet de nuci au rămas încremenite armuri de sâmburi. Şi merele s-au uscat pe vârfuri, doar să le-ajungă păsările. Pe braţe de arini, aricii negri căţăraţi de muguri aşteaptă mântuirea ghirlandelor de nea. În vârf de măr, la poarta din grădină, un glas plăcut de piţigoi sună peste vale. Limpede şi impunător e trilul său. Pare o veselie de primăvară neaşteptată.
Azi, vânătorii nu au mai ieşit în Padină să scoată iepurii din habitat. S-a lăsat repede tăcerea nopţii, o noapte sticloasă, cu un cer adânc pulverizat cu stele. Au tot cântat în chindie  cocoşii. Mai gălăgioşi au fost câinii. Lătratul lor spărgea bolta frigului şi ducea spre pădurile mărginaşe ale satului. Până la întoarcerea iernii adevărate trăim cu amintirile.

Comments are closed.