Zăgaz în calea Cernei

Loading

Multe despicări de stâncă, mister şi virginitate, mult vuiet de ape, şuvoaie limpezi, fugarnice umbre de păstrăv peste rotunjimi de lespezi în adâncuri limpezi ca lacrima cerului, multă sălbăticie şi uimitoare fenomene la care doar timpul se poate mândri că a fost martor – iată ce ne-a rezervat confluenţa Cernei cu Naiba, afluentul ce coboară vijelios dinspre înălţimile Munţilor Bulzul. Am poposit aici, după ce lăsasem în aval şuviţe de valuri din râurile Craiova şi Olanul, altădată ape repezi şi învolburate de munte, pline cu păstrăv indigen. Din vecinătatea formaţiunilor de piatră, din Cheile Corcoaia, încercăm aventura spre ţinuturi neumblate de automobile şi vrem să învingem drumul cu gropi şi băltoace, cu depuneri de nisipuri şi grohotişuri aduse-n cale de torenţi şi furtuni.

Pe Valea Cernei turistul are la dispoziție toate cele necesare relaxării
Pe Valea Cernei turistul are la dispoziție toate cele necesare relaxării

Urcăm muntele serpentină cu serpentină şi admirăm platoul verde din faţa stâncilor roase de vânturi, îngheţuri şi ploi. Suntem pe locul unde odinioară sălăşluia un munte. După o vreme, constructorii de baraje, prin truda lor aprigă, l-au mutat în vale, în calea apelor, piatră cu piatră, cu belazuri greoaie şi puternice, invincibile la lucru greu, cu zbucium de explozii şi duruit de excavatoare gigantice. Era atât de zgomotoasă treaba lor, că îndepărta în spaimă cerbii şi ciutele, toate vieţuitoarele codrului pripăşite prin hăţişul înalt şi verde din apropiere.

La izvoarele Cernei

Trecem peste râul Balmezu, învins şi el de meşterii de baraje, străbatem poienele şi lăstărişul de la Lunca Largă. Printre iviri de păduri se disting şi azi ruinele care amintesc că pe aici a fost odată un „orăşel de carton”, cu poştă, dispensar, grădiniţă, şcoală, blocuri, pavilioane de locuit şi o comunitate de peste o mie de suflete. Sunt amintiri care povestesc că s-a jucat la nunţi şi la botezuri, că s-au legat destine cu miri şi mirese. Că s-au născut copii, dar au fost şi multe jertfe. Constructorii ştiu că, pentru lucrări îndrăzneţe, martirajul nu-şi găseşte locul în inimile lor dar este dat de riscul marilor zidiri, de îndrăzneala omului de a se crede câteodată zeu în templul afirmării.
Avem în faţă barajul de la Valea lui Iovan, un uriaş zăgaz înalt de 118 metri, al doilea baraj din ţară după cel ridicat la Vidra, în Ţara Loviştei, pe Lotru. Drumul este din ce în ce mai neprimitor. Urcăm serpentinele spre coronamentul barajului. Suntem sus, deasupra lacului. Plouă peste Munţii Godeanu. În scurt timp, se luminează orizontul. Nori de ceaţă rătăcesc peste faţa versanţilor. Ce imens este lacul! Cât hău, câtă depărtare! E aproape goală chiuveta barajului, multă apă a fost sorbită de turbine. Câtă singurătate, dar ce măreţie! Zărim spre „coada” luciului albastru, Şarba şi Frumosul, Măneasa şi Oslea, munţi arătoşi, limpeziţi şi răcoriţi de vraja ploii. Avem la picioare ruguri de mure în august, cu fructe coapte şi gustoase, dar şi prăpastia spre albastrul ciudat al lacului…
Nu se vede nici ţipenie de om. Vrem să ajungem la Izvoarele Cernei. Parcurgem drumul anevoios, punând la grea încercare automobilul. Şoferul este grijuliu şi prudent. Întâlnim o platformă cu buşteni şi lucrători la pădure. Înaintăm încet, dar înaintăm! Sunt semne că pe aici plouase mult. Vegetaţie abundentă în imperiul verdelui atotstăpânitor! E cu mult după-amiază, trecem podul îngust peste revărsarea cristalină a Ivanului. Drumul spre „izvoare” începe a fi tot mai greu după atâtea ploi. Pătrunseserăm prea adânc în sălbăticia munţilor şi timpul ni se împuţina să şi revenim acasă. Riscăm să rămânem prizonieri ai nopţii, într-un ţinut necunoscut. Decizia vine instantaneu. Lăsăm pentru altă dată întâlnirea cu Izvoarele Cernei şi ne întoarcem din drum.
Ne bucurăm însă de murmurul şi învolburarea Ivanului. Coborâm şi intrăm în volbura undelor din albie. Ce rece este râul! Profităm de sălbăticie, de iureşul văii, de cântecul apelor, de ecoul munţilor, de splendoarea şi generozitatea peisajului umbrit de culmi semeţe. Revenim la maşină. Rulăm pe drumul scrijelit în pieptul pantelor şi ne oprim la Cerna Sat. Aici stăm de vorbă cu un om al muntelui, Ioniţă Troacă, cel ce a zămislit lângă râu şi brâu de costişă un minunat loc de agrement şi relaxare. Ne spune că la zidirea acestui rai s-a folosit mai întâi de sine, de oameni de încredere, de multă muncă, de pricepere şi de avantajele muntelui, de râul Cerna, de piatra şi lemnul aflate din abundenţă aici, ca dar de la Dumnezeu.
Rămânem pe malul lacului său, pe butucii de stejar aflaţi sub salcia pletoasă de pe ponton. Pe maluri se arată căsuţe şi cabane din bârne, ridicate pentru odihnă şi linişte. În jur e numai armonie şi curăţenie. Cerul ne priveşte din oglinda lacului. O barcă spintecă uşor valul, cu un mic vâslaş la bord. Undeva, într-un cot de mal, câţiva pescari îşi încearcă şansa zilei. Nimeni nu atinge brâul de flori ce ocoleşte lacul, desprins parcă din filmele cu o mirifică grădină botanică. De dincolo de creştetul poienelor multicolore, soarele-şi pune palmele peste ochi voind a se odihni puţin. Briza muntelui leagănă vârfurile păpurişului. Se răcoreşte iar peste vale.
Revigoraţi în acest fermecător paradis, ne retragem spre treburile noastre şi urcăm din nou serpentinele pitoreşti din Godeanu, până în culme, sus, unde poposim iarăşi pentru a primi binecuvântarea aerului crud. Suntem mult mai sus decât la Târgu-Jiu şi nu ne vine să mai plecăm de aici. Pătrundem în păduricea de brad şi ne aruncăm ochii peste zare. Sub aureola amurgului, Ţara Cernei se pregăteşte de înnoptare. O cohortă de nori învăluie orizontul. Şoptiri de stropi se aud peste fagii din apropiere. Vârfurile de piatră şi-au pus căciuli plumburii. Susur de ploaie se lasă peste văi şi păduri primitoare. Udaţi uşor de stropul celest şi podidiţi de amintiri rare, revenim la drumul spre casă. Ţara Cernei ne fascinase prin sălbăticie şi farmecul inedit al naturii neumblate.