Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Gorjul » Unul hăis și altul cea…

Unul hăis și altul cea…

Submitted by on 16 March 2011articol citit de 2,282 ori | 2 Comments

Ăsta pare să fie dictonul anilor de după revoluţie, ani în care România pare să fi intrat în zodia racului, când orice pas în faţă este inevitabil urmat de alţi doi sau trei înapoi. Astfel, mulţi am ajuns să fim nostalgici ai vremurilor de sub comunism, când ţara era condusă cu mână forte, când noi ceilalţi aveam aceleaşi aşteptări, vise,  şi temeri, când toţi „vibrând” răspundeam ca unul la chemarea genialului conducător. Poţi să acuzi oare toate acele generaţii că lucrând împreună, mai întotdeauna cu mijloace rudimentare, dar cu speranţe sincere chiar dacă manipulate infam de propaganda vremii, au reuşit să realizeze lucruri pe care noi astăzi cu greu ni le imaginam posibile. Atunci să construieşti viaducte, magistrale de metrou sau instalaţii de transport pe cablu, hidrocentrale sau termocentrale era ceva obişnuit la fel de firesc şi normal ca şi câştigarea Cupei Campionilor Europeni sau calificarea la campionate europene şi mondiale. Telejurnalul de seară ne obişnuise cu tot felul de “realizări măreţe”, dar dintre care unele care chiar au contribuit la modernizarea statului nostru. Păcat că după revoluţie am considerat că tot ceea ce am realizat e doar fier vechi şi ne-am vândut prea ieftin. În ’90 poporul roman era considerat un popor de oameni isteţi şi descurcăreţi, astfel că prorocirea celor 20 de ani lui Brucan a fost primită cu circumspecţie, în timp ce prorocirile celor 5 ani în care ajungem şi întrecem Ungaria au fost primite cu multă însufleţire. Cum e posibil atunci ca un popor cu atâtea atuuri să-şi rateze atât de lamentabil şansa?  O explicaţie completă în acest sens e dificil de dat, mai ales într-un material ce nu trebuie să depăşească 3000 de caractere. Însă, dintre toţi factorii ce au concurat la acest nefericit deznodământ eu le consider a fi pierderea direcţiei, pierderea încrederii în semeni şi dorinţa ascunsă şi mistuitoare a fiecăruia dintre noi de a fi un fel de şef, de a-şi lăsa amprenta şi a-şi aduce contribuţia la propăşirea societăţii noastre. Noi oltenii înţelegem asta cel mai bine pentru că prin „expansiunea” noastră am dus acest lucru la rang de artă. Mai  grav este că am reuşit să-i oltenizăm şi pe alţii, astfel că aceste trăsături sunt deja comune tuturor românilor.
Cum de personalitate n-am dus niciodată lipsă am hotărât că fiecare dintre noi este deţinătorul adevărului şi al dreptăţii absolute şi indiferent de consecinţe trebuie să fim noi aceea care să stabilească direcţia în care comunitatea şi societatea noastră se îndreaptă. Astfel, am ajuns la un nivel de toleranta 0 al colegilor şi partenerilor noştri, când indiferent de direcţia în care ceilalţi vâslesc  noi vom „sălta” mai tare în direcţia opusă. Tot ce s-a făcut până la noi e greşit, dar de acum încolo totul se va schimba,… nu neapărat în bine, dar cu siguranţă se va schimba. De multa vreme nu mai suntem parteneri, de multă vreme ne doar ne tolerăm, iar timpurile în care ne ascultam sunt de mult departe.  Orice discuţie nu mai este demult un schimb de opinii pe baza unor soluţii realiste ci un schimb dur de contre în care trebuie sa ne umilim interlocutorul.
Acum suntem in UE, suntem cetăţeni europeni, graniţele ne sunt teoretic deschise si totuşi suntem din ce in ce mai departe de restul ţărilor europene.

2 Comments »

  • Salapa Ionut says:

    Romanii daca nu sunt impinsi pe la spate nu vor misca niciodata un deget de buna voie, pacat…

  • Tiberiu Grigoriu says:

    Măi omule, zodia racului e OK, eu îi aparţin şi încă n-am murit… :P :D

    Că veni vorba de mână forte: ştii de ce sunt oamenii nostalgici? Deoarece şi acum e mâna aia forte la cârmă (mă rog: era să scriu la CRÂŞMĂ, şi nu cred că greşeam prea … forte…), însă omul vedea ceva în urma a ce făcea el, vecinul său, prietenii lui sau chiar nişte necunoscuţi! Sincer: când, tot sub „mână forte”, vedeai atunci construindu-se drumul rutier/feroviar prin defileu, îţi creştea inima. Acum, sub o altă mână forte, nici măcar nu se mai întreţin căile ferate! Atunci, era imposibil să nu vezi măcar 30 de blocuri făcute anual în Târgu-Jiu. Acum, mai au un pic şi se prăbuşesc şi cele existente, ce să mai zicem ce blocuri noi? Iar ANL-ul, e o ruşine: bloc nou şi-ţi cade tavanu-n cap! CÂND şi UNDE s-a mai întâmplat asta în vremea dinainte???
    Tot sub mâna forte de dinainte de 1989 s-au construit şi utilat spitalele din Gorj, cu echipamente specifice vremii. Acum, nu numai că s-au împuţinat spitalele gorjene mai dihai decât după un cutremur ca-n Japonia (acolo ălea au rezistat!), dar au fost dotate cu o aparatură la care ba n-ai acces, ba se strică una-două, ba n-are consumabile, sau încă se mai foloseşte instrumentar cumpărat pe vremea lui Nea Nicu!
    Mama mea, Dumnezeu s-o ţie la dreapta Lui, a lucrat la ATI – Reanimare, cum i se spunea p-atunci. Eu nu-mi aduc aminte să fi văzut acolo vreodată cearceaf rupt, pătură cu „ventilaţie naturală”, sau faţă de pernă ce-i permite nasului să stea la taclale direct cu conţinutul pernei! Acum, parcă-i concurs care pat e mai flenduros!
    Pe vreme dinainte, lucrai 6-8 ore, te duceai liniştit acasă şi aveai un salariu rezonabil, care-ţi permitea (graţie cotizaţiei pe care o plăteai la sindicat…) să stai trei săptămâni într-o staţiune de odihnă sau tratament. Acum, din cauza nivelului avansat al medicinei româneşti, s-a reuşit transplantul de neuron între degetele mâinii forte, capul rămânând fără, şi drept consecinţă ai fost adus în situaţia să lucrezi ca tâmpitul 10-12 ore pentru un salariu care nu numai că nu era îndestulător pentru nevoile cotidiene, dar a mai fost şi retezat cu 25% (cu singura justificare concretă că nu aveau unii ce fura, că era criză şi nu mai veneau bani la buget!), şi văduvit de sporurile care-l făceau un pic mai decent.
    Pe vremea dinainte, stăteai la coadă la pâine, şi luai 2-3-4, câtă aveai nevoie. Acum, te scarpini în portofel şi-ţi tremură mâna când iei o pâine pentru 2-3 zile, neştiind dacă nu cumva, între timp, nu ţi se va mucegăi în punga în care o ţii în frigiderul gol. Mă uit acum la cozile care au reînviat, din cauza mâinii forte. Radu Mazăre, la Constanţa, dă câte-o pungă de ajutoare, din când în când. Toţi oamenii care stau la rândurile acelea gigantice care nu se termină zile-n şir reuşesc să mănânce şi ei o bucată de carne doar pentru că e Mazăre generos. Înainte de 1989, e drept, stăteai la cozi, dar n-am auzit pe cineva să nu fi avut măcar un pui în frigider. Acum, sunt cărnurile peste tot, dar nu mai are lumea cu ce le cumpăra! De ce ar fi mai bine acum decât înainte, dacă rezultatul e acelaşi?
    Principala acuzaţie a soţilor Ceauşescu a fost cea de genocid. Coana Leana a-ntrebat ceva cu ceea ce, la acea vreme, a fost interpretat ca fiind tupeul maxim: „A murit cineva de foame?”. Cinică întrebare, însă corectă – nu cred că a văzut cineva, înainte de 1980, vreun român leşinând de foame pe drum. Astăzi, acest lucru este la tot pasul, dar preferăm să-ntoarcem privirea sau, care are sufletul mai pietros, să spună: „Dă-l dracu’ de beţivan!” şi să treacă mai departe…
    În schimb, conducerea României de astăzi nu este acuzată de genocid, ci e lăsată să se laude cu „responsabilitatea” şi „priceperea” ei, calităţi prezente doar în imaginaţia sa mai fertilă decât a unui bolnav de schizofrenie paranoidă.
    Când, peste toate astea se suprapun o genă mioritică hipertoxică, cârcotele diabolice din telenovele şi jegul manelelor, care au făcut chisăliţă mintea şi bunul-simţ al românului de rând, să nu ne mirăm de aceste rezultate. Iar părerea mea e că aceste rezultate au fost chiar cele urmărite, cele planificate de grupări oculte (contrar unora ce vor râde fără să se gândească dacă nu cumva e şi-un pic de adevăr în aceste vorbe, se spune că un strop de paranoia ajută la menţinerea sănătăţii şi la prelungirea vieţii!) care au jucat rolul ciobanilor adverşi din „Mioriţa”, singura modificare fiind că oaia a fost „deturnată” de partea adversă, lăsându-l pe cioban să viseze ca prostu’ da’ fericit în ignoranţa lui, la fluiere de fag, os, nunţi etc., în vreme ce „baciul muntean şi cu cel vrâncean”, ca să le zicem aşa, fără să-l mai omoare, doar l-au umplut cu etnobotanice şi i-au luat oile! Asta se-ntâmplă când stai ca dobitocu-ntre oi şi nu pricepi nimic din ce defilează prin faţa ochilor tăi, dar vine tăvălug şi te striveşte…
    Aşa că… nu-s motive să-ţi pară rău de ce-a fost înainte de 1989… Sunt motive doar ca să-ţi pară rău că, uitându-te în ochii copilului tău după ce ai ajuns cu portofelul gol acasă în zi de leafă, nu găseşti destul curaj să pui mâna pe-un retevei şi să ceri socoteală mâinii forte până ajunge-n lopăţele! Prietenii ştiu de ce!