Un aninoşean, navigând spre Labrador

Apărută în două volume în anii 2010 şi 2011, la Editura Vremea, în colecţia „Autori români”, proza scriitorului bucureştean ION TELEIANU, născut şi crescut în Aninoasa Gorjului, povesteşte viaţa unui tânăr ce porneşte dintr-un colţ de sat românesc (Linia Mică) într-o „pribegie naturalizată”, după absolvirea unei şcoli de meserii, de mare valoare în epocă şi necesare prezentului.
Aproape cinci decenii a colindat mările şi oceanele lumii, de la un capăt la altul, de la o paralelă la alta, pe nave gigantice de peste 300 m lungime şi 70 m lăţime, cu 400 persoane la bord, dintre care 300 femei.
Aceste uzine plutitoare sau „mega – nave”, produceau săpun din grăsimea de balenă, iar peripeţiile marinăreşti sunt redate cu minuţiozitate de la incidentele  navale până la întâmpinarea unor cicloane sau uragane create de hula oceanică, care provocau răul de mare şi alte tulburări atmosferice, soldate cu un chin îngrozitor, toate dintr-o faţă/, valul din Babord, un sloi de gheaţă/Izbeşte la tribord o punte prinde apă/Şi toţi se-nchină-nzor./Omul cum se pierde/De valuri înghiţit/În cartea vieţii scrise-s/Aceste clupe crunt. Întâmplările dramatice şi stresul acumulat într-o jumătate de an cerea un răspuns obligatoriu, care oferea prilejul unor destinderi prin cântece, scenete improvizate şi glume, mai ales la aniversări, în faţa spectatorilor din careul marinarilor.
Personaje precum: BILL, mascota navei, Polonic, timonierul Barba Yany, Goşca, Cap de Bronz etc.
După această pribegie naturalizată, în tihna pensiei, toate-n suflet prinse/Căci părul e cărunt”, fostul navigant aflat acum la vârsta a III-a (şase decenii şi jumătate, 65 ani), spre Labrador, îşi aşterne memoriile afective cu un talent incendiar şi cu vasta cultură pe altarul celui plecat de jos, fără niciun sprijin familiar.
Povestirile scriitorului aninoşean Ion Teleianu încep cu anii copilăriei, petrecuţi „într-o familie de oameni simplu, muncitori cu sapa şi plugul”, legănaţi fiind de legende, balade, obiceiuri şi întâmplările satului, toate gravitând în jurul preistoricului deal Gorganul, la poalele căruia se cuibărea casa natală.
Istorisirile sunt garnisite cu reflexii ale bătrânilor Din, Vîlvoi Statie, Ilie, Titu, Ionciu, unii nenominalizaţi, alţii purtând  pseudonime.
„Tinerii preferă viaţa la oraş şi o să se instaleze pustietatea şi este regretabil, mai ales că dispar tradiţiile. Unde sunt momentele vesele când se ţineau hramurile bisericeşti în satele noastre şi în cele vecine!!”.
Sunt încă în momentele vieţii de elan şi cele din anii de muncă atât în Capitală, cât şi în alte oraşe ale ţării, hazul atingând momente paroxistice, multe datorate ficţiunii cantonate pe fapte reale.
Susţinerea tocmelilor comuniste din satul natal, precum şi în alte locuri în care a muncit, frizează colţii pamfletului, scriitură valabilă şi în anii tranziţiei.
„Cum să uiţi oare ce bogăţie îţi văd ochii pe tot globul, iar acasă, în săraca noastră «ţară bogată», te-ngrozeau cozile interminabile, în timp ce lătrăii regimului blagosloveau fericirea omului nou care va ajunge pe culmi tot mai înalte, culmi de pe care în ’89 şi-au pierdut capul, dar nu şi gâtul, ceea ce a dus ţara de râpă. Să aibă alţii plaiuri ca ale noastre, binecuvântate de Dumnezeu, dar prăduite de o mână de tâlhari”. Aşa vedea Oglau anagrama din Piaţa Universităţii, sistemul socio – politic şi economico – cultural, invocând o renaştere naţională.