Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Tudor Vladimirescu în memoria istoriografică

Tudor Vladimirescu în memoria istoriografică

Submitted by on 10 February 2009articol citit de 5,520 ori | One Comment

Continuăm şi în acest număr incursiunea noastră istoriografică asupra evenimentelor de la 1821 şi personalităţii lui Tudor Vladimirescu. Vom încerca să răspundem cu argumente întrebării dacă cele întâmplate în 1821 pot fi catalogate drept „revoluţie”, o controversă istoriografică tot mai prezentă în zilele noastre. Iar despre „domnul Tudor”, aşa cum a fost denumit în epocă, reţinem de la Zilot Românul, personaj ostil gorjeanului: „începu norodul a-i zice „Domnul Tudor” că şi pusese asupraşi un semn de stăpânitor, adică fund alb la căciulă, care numai domnitorilor este rânduiala aici a purta”.

Monumentul de la Padeş îl păstrează pe Tudor din Vladimiri în memoria conjudeţenilor

Monumentul de la Padeş îl păstrează pe Tudor din Vladimiri în memoria conjudeţenilor

În 1921, cu prilejul împlinirii unui secol de la Revoluţia din 1821, N.A. Constantinescu publica o lucrare intitulată „Revoluţia lui Tudor Vladimirescu aşa cum a fost”. Cartea era foarte slabă şi făcea din Tudor un ţăran care a acţionat instinctual: „dar jertfa l-a mărit în ochii noştri: cu cât a fost mai de jos şi mai neînvăţat cu atât este mai mare prin fapta ce a împlinit, prin ideea pentru care s-a jertfit. Căci a fost o clipă sfântă, în zilele lui 1821 când ţăranii de pe plaiurile Olteniei, sub conducerea lui, dădură chiar în Bucureşti, o straşnică lecţie de patriotism şi conştiinţă naţională căpeteniilor ţării, boierilor înstrăinaţi şi decăzuţi.”

„Revoluţie” sau „răscoală”?
Primele lucrări dedicate evenimentelor din 1821 şi publicate în secolul al XIX-lea folosesc denumirea de revoluţie (M.Cioranu, C.D. Aricescu, I.Fotino), generaţia paşoptistă (ex. Nicolae Bălcescu) păstrează acelaşi termen. În perioada interbelică avem de-a face constant atât cu denumirea de „revoluţie” cât şi cu cea de „răscoală”. Nicolae Iorga folosea în „Istoria Românilor” denumirea de „criză revoluţionară de la 1821”.
Tratatul de „Istoria României” început  a fi publicat din 1960 a mers doar pe termenul de „răscoală”. Explicaţia nu era că istoriografia comunistă din acele vremuri descoperise informaţii noi ci că în 1821 nu fuseseră respectate principiile… marxiste. Adică, după cum aflăm dintr-un articol de specialitate din vremea aceea: „Răscoala de la 1821 n-a reuşit să se transforme în revoluţie fiindcă boierii au trădat-o de îndată ce n-au mai fost siguri de sprijinul ţarului. (…) ţărănimea nu putea triumfa decât cu ajutorul muncitorilor. Or, la 1821 nu exista încă un proletariat în Ţara Românească”. Pentru cei care nu ştiu, sunt cunoscute principiile marxiste în care doar proletariatul era clasă revoluţionară.
Din nefericire, nici noul tratat al Istoriei Românilor, publicat după 1990, nu vorbeşte de Revoluţie, ci de mişcare revoluţionară şi chiar răscoală. În ultimele decenii, contribuţii istoriografice importante despre Tudor au adus istoricii Andrei Oţetea, M.T. Radu şi G.D. Iscru ş.a.

Tudor, eroul tuturor românilorstatuie-tudor
Este clar, după cum am văzut şi numărul trecut, că Tudor Vladimirescu a condus o mişcare revoluţionară naţională. Acesta apare subliniat în numeroase lucrări care scot în evidenţă urmarea cea mai însemnată a acţiunii eroului din Vladimiri şi anume revenirea domnilor pământeni pe tronul Ţărilor Române.
Chiar în 1914 titlul unei lucrări ni-l recomandă pe Tudor ca „eroul redeşteptării naţionale”, într-o perioadă în care problema reîntregirii ţării canaliza atenţia şi aspiraţiile societăţii româneşti.
Marele istoric Nicolae Iorga a publicat la aniversarea a 100 de ani de la Revoluţie o lucrare unde reuşeşte să apropie în timp imaginea lui Tudor de cea a lui Mihai Viteazul pe aceeaşi coordonată  a ideii naţionale: „Din zodia lui Mihai cuceritorul trecem astfel în zodia lui Tudor liberatorul”. Ioan Georgescu face aceeaşi apropiere plecând de la episodul uciderii lui Tudor, considerând că acest gest „nu-şi găseşte seamăn decât în uciderea lui Mihai Viteazul şi în detronarea lui Cuza-Vodă”. Sub aceeaşi semnătură aflăm că Tudor este „Avram Iancu al Olteniei”.
Avem un personaj, erou naţional, care se apropie prin idealuri şi realizări, de destinul tragic al lui Mihai Viteazul, prin accentele sociale ale luptei sale de Horia, prin puternicul sentiment al conştiinţei naţionale de Avram Iancu şi prin drama părăsirii de cei din jur de principele A.I. Cuza.

Simbolurile  lui Tudor
Tudor Vladimirescu a rămas în istoriografie şi printr-un moment care reflectat în istoriografie a căpătat valoare de simbol. Ne gândim aici de momentul intrării lui Tudor în Bucureşti la 17 martie 1821. Iată cum descrie acest moment C.D Aricescu: „Tudor intră călare în Bucureşti(…)La dreapta lui Tudor era un preot cu crucea în mână, la stânga locotenentul lui, Tudor Macedoneanu. Un căpitan de panduri purta steagul care era de mătase, culoarea albastră şi cu ciucuri tot de mătase, culorile naţionale.(…), Tudor ţinând în mână o pâine mare, simbol de îmbelşugare, se îndrepta spre podul Belicului”.
Foarte importante pentru contemporanii lui Tudor, cele două simboluri pe care această imagine le reţine, adică crucea şi pâinea, elemente prin care eroul se recomandă ca sprijinitor al credinţei străbune şi ca aducător de belşug şi bunăstare.
Pentru că invocam imagini, la Nicolae Iorga imaginii lui Tudor la intrarea în capitală i se adaugă noi elemente, Tudor este domn şi ţăran în acelaşi timp: „A doua zi, Tudor îşi făcu intrarea ca Domn, Domnească-i era înfăţişarea, domnesc steagul albastru cu vulturul, domnească înalta podoabă a capului, un işlic cu fundul alb, numai hainele, mantia îi erau de ţăran, de Oltean, de comandir al pandurilor aşa cum le purtase şi în vremea războiului cu turcii”.

One Comment »

  • mihaela says:

    Scrii articole frumoase,adevarate lectii de istorie pentru elevi,de ce nu faci si un manual?