Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Tristeţea puiului de vidră

Tristeţea puiului de vidră

Submitted by on 25 July 2013articol citit de 795 ori | No Comment

Cu această vară atipică, reporterul imaginilor în cuvinte a devenit melancolic. Ne oferă astăzi un text foarte interesant despre Padeşul atât de prezent în scrierile sale.

Iată ce a mai rămas din lacurile din Padeş

Iată ce a mai rămas din lacurile din Padeş

Dimineţile lui iulie se revarsă în cuminţenie peste păduri şi zăvoaie. La Padeş, ţinutul s-a înviorat după ploile repezi şi răcoroase cu care vara obişnuieşte să dăruiască aceste locuri din pridvorul Munţilor Piatra Cloşani. Motrul, speranţa perpetuă a rodniciei pământurilor de aici, străluceşte în unduiri argintii ocolind printre pâlcuri de arini şi văluriri domoale de prundişuri. Râul îşi împinge bulboanele în costişa din Priboaia, muşcând de sute de ani din stâncăria dealului, după care, liniştită şi resemnată, apa alunecă la vale, ogoindu-se în vaduri largi şi gâldaie adânci. În trufia ei, apa râului nu a sărit niciodată malurile. Şi-a păstrat rostul între coline, zburdând peste bolovani şi rădăcini dezgolite, într-o necuprinsă şi tăcută lume a vieţuitoarelor şi verdelui imperial.

Nostalgii

Undeva, în vecinătatea izvoarelor din Valea de Hotare, mai sunt doar câteva sclipiri de lac împrejmuite cu ziduri de papură. Ca nişte pete de cer, desenate pe covorul de iarbă deasă aşternut în adâncitura săgetată odinioară de bancurile de peşte, tot ce a mai rămas din vestitele lacuri de la Padeş. Rai de ape, cu peşti şi păsări nestatornicite vreodată pe aceste meleaguri. Aici, peste rănile unei cariere, gândul omului amenajase în armonie cu natura un câmp de lacuri care umpluse de frumuseţe peisajul şi preocupările sătenilor. Ce s-a construit în ani, a dispărut apoi, repede-repede, în noapte şi-n iureşul nefast al invidiei. Întunecoasa îndârjire a minţilor rătăcite a distrus această lume de basm, blocând şansa de prosperitate pentru mulţi pădeşeni.
Din păpuriş se-aud chicotind lişiţele. Prin ochiuri de ape scormonesc stinghere berzele. Stârcul cenuşiu stăruie-n mlaştină. Peste rarişti de zăvoi nu se mai văd stoluri de raţe! Şi pescăruşii au plecat. Doar caii albi mai nechează în fereastra zăvoiului. Rătăcesc în peisaj mieii şi vitele sătenilor. Pe-aproape se aude cântând o coasă. E vremea fânului. Cosaşul s-a oprit puţin între pământ şi cer. Privighetorile dorm pe toporâştea încremenită-n soare. Ca să nu uite cântecul lor, Ion a lăsat coasa şi-a plecat în lume!
Izvoarele reci susură printre bolovănişuri. Apa este sărutată în nopţile cu stele doar de botul catifelat al căprioarelor coborâte de pe coastă. Prin vaduri săgetează păstrăvul. Se pierde firul undiţei în sfor de râu. Pescarii caută mreana neagră unduind în unda vie a valului zornic. Li se pierd cu greu paşii prin higişul din zăvoi. Se strecoară apoi cu grijă pe sub bolta sălciilor şi încearcă râul în toată vălurirea lui, doar-doar vor agăţa iar păstrăvul zburdalnic.
Şi eu trec iarăşi, în vârf de pas, pe la cotul podului deversor. Pe acolo intra râul în lac, mai devale de vizuina vidrei, „căsuţa” sfredelită sub talpa unei pluţi uriaşe. Veneam dimineaţa, să o revăd prăbuşindu-se în bulboane. Era un pescar mai iscusit decât noi. De multe ori am surprins-o cu prada. Avea preferinţă pentru clean. Nu pot să uit însă amurgurile în care, dusă cu puii pe mal de lac, să-i înveţe cu libertatea de a trăi fără sprijin, le-ascultam întrebându-mă scâncetul subţire şi prelung, în neputinţa de-a învinge singuri. Prin sălbăticia râului, taina dâlboanelor era de nepătruns pentru ei. Dar, lacul, în mărinimia lui, le era prielnic şi dăriutor de peştişori după poftă. Higişul de arini din lungul malului le era casa cea mai potrivită bucuriei lor de viaţă. Sfârşirea luciului de apă le-a înăsprit soarta. În vâlvoarea traiului, suspinul puiului de vidră rătăcit prin fundăturile văduvite de înseninarea apei, sfâşie liniştea nopţii. E flămând şi deznădăjduit. Şi trist! Vidra, ca o mamă înduioşată îl aduce în ascunzişul de sub prund.
Luna urcă spre creştetul munţilor. Strigătul puiului se stinge uşor în misterul văii. Câteva stele îşi limpezesc ochii în vadul Motrului. Cerul nu a căzut pe pământ. Valea se cuprinde tot mai mult de taina nopţii. Şi râul parcă ar vrea să doarmă. Îşi vesteşte discret valurile, voind să le-adune în pace lângă brâu de deal, fără să tulbure somnul puiului de vidră.

Comments are closed.