Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Special, Video » Tradiţii aproape dispărute: bocitoarele

Tradiţii aproape dispărute: bocitoarele

Submitted by on 8 December 2009articol citit de 6,423 ori | One Comment

Sohodolul de Tismana, un sat ascuns printre stânci, e un adevărat cuibar al tradiţiilor populare, păstrate nealterate, cum rar mai găseşti prin satele României. Aici fierarul face potcoave, femeile ţes covoare olteneşti, până în urmă cu câţiva ani făina se făcea la moara cu butoaie, morţii sunt duşi la groapă cu brad împodobit cu ciucuri de lână, iar bocitoarele se cântă, atât pe brad cât şi pe mort. Acest obicei al bocitului, care nu se mai păstrează decât sporadic prin câte un sat izolat al României, am ales să vi-l prezentăm.

Bocitoarele au acceptat să cânte pentru conservarea tradiţiei

Bocitoarele au acceptat să cânte pentru conservarea tradiţiei

Am purces pentru a doua oară în satul ascuns între dealurile Izvarnii şi Sohodolului, ale cărei case sunt o parte îngrămădite pe valea Sohodolului de Tismana, o parte împrăştiate pe versanţii împăduriţi ai dealurilor şi munţilor din jur. Nu e vorba despre Sohodolul de la Runcu, ale cărei chei sunt vizitate de turişti din întreaga lume, ci de o apă cu aceeaşi denumire (care vine din vechea greacă şi înseamnă Valea Seacă, pentru că apa ce trece şi ea prin chei calcaroase seacă vara, ieşind pe sub pământ la Izvarna). Puţini gorjeni ştiu despre existenţa acestui sat, în care ajungi dacă o iei la stânga în centru la Pocruia, iar la un moment dat vezi spre dreapta indicatorul, deşi nu-ţi vine să-i dai crezare, pentru că drumul intră într-o pădure, urcă pe serpentine de ţi se pare că te duce în vârful muntelui, după care, dintr-o dată, la picioare ţi se deschide valea plină de case. Prima dată când am fost am auzit că aici se păstrează obiceiul bocitoarelor şi, aşa cum mi-am promis, am revenit să le caut. Prima pe care am convins-o să ne facă o demonstraţie, cu sprijinul Claudiei Drăghescu, o localnică pe care o cunoşteam şi care s-a pus chezaş pentru noi că suntem oameni serioşi, a fost Ana Căpriţă. Aceasta era doar necăjită că n-am anunţat-o din timp: „Păi trebuia să ştiu, să vorbesc cu femeile, să bem câte un ou, că trebuie să strigăm tare şi e şi mult de cântat.” Femeia s-a mai liniştit, când a aflat că nu trebuie să bocească precum la mort, când vocea bocitoarelor, dusă de ecoul făcut de munţii dimprejur se aude până în cel mai îndepărtat ungher unde sunt ascunse casele satului, acesta fiind aşezat ca într-o găleată. După cum ne-a povestit Claudia, ritualul în sine e de-a dreptul impresionant: „Când cântă Zorile, că aşa se numeşte bocetul la noi- ca şi bocitoarele, ţi se înfioară carnea pe tine. Glasul lor şi versurile sunt atât de pătrunzătoare, încât mie, cel puţin, îmi rămâne în minte trei zile la rând.”. Cu siguranţă noi am fi făcut un adevărat documentar dacă participam la o înmormântare, dar n-am vrut să mergem până acolo, încât să transformăm durerea unei familii de a-şi pierde pe cineva drag în subiect de presă, aşa că ne-am mulţumit cu o regie restrânsă. Tanti Ana n-a fost, însă, de acord să bocească singură, pentru că obiceiul e să fie trei, aşa că a trebuit să mai convingem alte două bocitoare să cânte cu ea, pe Ioana Sarcină şi pe Domnica Frăţilescu, chiar dacă şi ele s-au mirat foarte tare că vrem să le filmăm şi să le pozăm, pentru ceva ce e extrem de normal la Sohodolul de Tismana.

Suliţa e răpusă şi îngropată în cimitir la capul mortului

Suliţa e răpusă şi îngropată în cimitir la capul mortului

Răpunerea bradului
Înaintea cântării mortului, bocitoarele cântă bradului, numit suliţă, pentru că acesta e jertfit la rândul lui. Asta pentru că se spune, în satele de la munte că fiecărui om îi corespunde un brad, iar când moare omul, bradul trebuie şi el tăiat şi îngropat împreună cu mortul, chiar dacă bradul e doar înfipt la căpătâiul mortului. În bocet, bradul plânge că-i vor cădea crengile şi va pieri:
„Bradule, braduţule/ Cine mi te-a poruncit/ De aicea mi-ai venit?/ Nicolae o trimes/ Doi voinici de m-or taiat/ Că ei mi-or fagaduit/ Că pe mine m-or duceare/ Vânturelu m-o baceare/ Dar ei m-or minţit/ Ca la radacinea meare/  Cu funde m-a înnodare/ Şi mai sus pe la mijloc/ M-or lega cu busuioc/ Şi mai sus la ramurele/ M-or lega cu ocheşele/ Ramurile s-or uscare/ Şi ele jos or cadeare/ Ş-or plânge de mila meare/”

Satul Sohodol „aruncat” la margine de judeţ, între munţi

Satul Sohodol „aruncat” la margine de judeţ, între munţi

Ritual străvechi
După ce se boceşte bradul, acesta e adus în curte, iar femeile îl împodobesc cu ciucuri de lână colorată, în timp ce bocitoarele încep bocitul mortului. Există versuri specifice pentru toate momentele, atât când mortul e în casă, când se pleacă cu el, la trei cruci, adică la trei răscruci, după care acesta e dus la groapă, împreună cu bradul. Cel mai impresionant e momentul când mortul cere iertare rudelor şi le roagă să nu-l uite:
„Veniţi fraţi, veniţi surori/ C-a venit ceasul să mori/ Veniţi cumnaţi şi cumnate/ Scapaţi-mă de la moarte/ Ca moartea e dureroasa/ Nu-i ca mama de miloasă/ Veniţi copii şi nepoţi/ Ca să dau mâna cu toţi/ Că pe-aicia cât am stat/ Poate ne-om mai fi certat/ Şi vreo palmă v-oi fi dat/ Dar acum-mi cer iertare/ Că sânt gata de plecare/ Dar eu mult m-aş mai rugare/ Nici pe min nu m-aţi uitare/  Sa mai daţi din când în când/ Şi pi la al meu mormânt./…”

One Comment »

  • […] Tradiţii aproape dispărute: bocitoarele | Vertical December 9th, 2009 Ritual străvechi. După ce se boceşte bradul, acesta e adus în curte, iar femeile îl împodobesc cu ciucuri de lână colorată, în timp ce bocitoarele încep bocitul mortului. Există versuri specifice pentru toate momentele, … Cel mai impresionant e momentul când mortul cere iertare rudelor şi le roagă să nu-l uite: „Veniţi fraţi, veniţi surori/ C-a venit ceasul să mori/ Veniţi cumnaţi şi cumnate/ Scapaţi-mă de la moarte/ Ca moartea e dureroasa/ Nu-i ca mama de miloasă/ … […] […]