Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Toamna, în liniştea munţilor…

Toamna, în liniştea munţilor…

Submitted by on 15 November 2012articol citit de 1,138 ori | No Comment

Cu paşi obişnuiţi, noiembrie îşi poartă ciubotele prin file de calendar, prin tact de ornic şi  poteci ale anotimpului care, din zi în zi, tot încearcă să-şi prezinte preludiile pentru succesorul său. Nu mai este mult şi iarna îşi va desena florile argintii în ferestruica munţilor.

Reporterul la poale de munţi, între Piatra Cloşani, Ciuta şi plaiurile care învăluiesc spre Culmea Cernei pentru a aștepta…iarna

Reporterul la poale de munţi, între Piatra Cloşani, Ciuta şi plaiurile care învăluiesc spre Culmea Cernei pentru a aștepta…iarna

Când desculţă, când posomorâtă în înveliş de broboadă, când strălucitoare în unuduiri mătăsoase de năframă, toamna este acum multicoloră în veşminte, pentru ca spre finalul spectacolului să se retragă în straiele sale arămii cu care să fie recunoscută de lumea întreagă. Ritualic, de cele mai multe ori, alteori, grăbită ca o căprioară pierdută de turmă în lung de vale, toamna se furişează în adâncimi de peisaj dar şi în sufletul oamenilor deopotrivă.

Toamna, spectacol final

Farmecul ei ne cuprinde uneori şi ne îndeamnă spre locuri unde liniştea şi sfioşenia naturii fabuloase ne vrăjesc şi ne opresc la sânul lor, pentru înţelegerea clipelor, pentru primenirea gândurilor şi încântarea sufletelor. Ne retragem acolo, sus, în munţi, sub gene de plai şi şopot de văi colindate de graiul vânturilor reci şi aerul crud şi puternic al înălţimilor, de nuntirea cerbilor şi pâlpâiri de culori armonioase în cetatea codrilor. De la verdele întunecat al brazilor peste care ard lumânări galbene de larice, la aurul din ramuri de arţar, de la roşul de foc al frasinilor la verdele încă neumblat al gorunilor crescuţi pe liziere. Tăcere densă urcă spre culmile Frumosului şi mare tihnă s-a aşezat în preajma lacului din Valea Mare. Doar Cerna şi Motrul susură surd sub lespezi de munte, în ropot de turbină, în fior de lumină şi licăriri de stele. Nici o pasăre înotătoare nu lasă linii de valuri pe oglinda apelor zăgăzuite între trupuri de munţi. Călătoarele sunt acum în zbor lung spre ţinuturile prielnice, calde şi ocrotitoare.
E verde încă plaiul, dar se scutură frunzele! Sub coroane de fagi, pământul a îngălbenit de frunziş. Din înalt de cer, uliul şuieră a singurătate, căutând loc de iernat în nebănuite cotloane de stâncă sură. În seninătatea pădurii, pe maluri neprihănite de apă, străjuiesc teferi şi semeţi brazii argintii plantaţi în vremea copilăriei noastre. Ei închid coridorul verde aflat la margini de coastă, iar dincolo de zidul lor urcă spre culmi valurile de culori în galben, roşu şi arămiu ale arboretului de fag şi stejar. Un pâlc de mesteceni solitari se spală pe ochi în limpezimea lacului, lăsându-şi aici chipul şi culorile lor alese, întru fermecarea peisajului şi înnobilarea privirilor. Nici un vuiet nu spintecă valea. În ce coclauri s-o fi aciuat cocoşul de munte? Dar ciutele suple şi  sprintene?
Lângă noi, într-o căldare de vale ce răsare de sub rămurişul pădurii de fag, copiii Dumbrăvioarei sunt singurii care sparg tăcerea munţilor cu hohotul jocului. Au adunat cu sârg braţe de frunze veştede până au umplut valea şi acum sar de pe pragul pantei în plapuma adâncă şi moale din căuşul văii. Trâmbe de frunze arămii se ridică în urma călcâielor zburdalnice. Ne-am apropiat şi noi de lumea lor, lângă tâmpla fagului înalt. Am adunat în palme frunze uscate şi le-am sfărâmat pe cele aspre, le-am învelit pe cele catifelate. Ne-am lăsat atraşi de gingăşia jocului şi am retrăit plăcerea clipelor cu mirarea visului de copil. Am admirat zborul copiilor în muntele de frunze şi ne-am pierdut în amintirile copilăriei noastre, când ne jucam la fel de frumos, adâncindu-ne în marea de frunze şi simţind mirosul lor sec, pământiu, de sfârşit de anotimp, într-o evoluţie vegetală efemeră. Se pare că acum frunzele pădurii se călătoresc într-un tainic dor, pentru a se întoarce iarăşi la noi, odată cu mugurii primăverii.

În așteptarea anotimpului alb

Ne aflăm în deschideri de soare şi cer albastru, la poale de munţi, între Piatra Cloşani, Ciuta şi plaiurile care învăluiesc spre Culmea Cernei. La pinteni de codru, lacul de pe râul Motru adună în oglinda sa mirifică toată splendoarea panoramei de la Poienile de Sus. Stejarul semeţ şi rotat din vârf de drum arde în flăcări de anotimp, doar mănunchii de vâsc agăţaţi de crengi mai poartă frunze verzi. În curând, arborele va veghea liniştea băncuţei de sub ramuri, nimbată acum numai de gânduri şi lumina soarelui, şi vor rămâne împreună în singurătatea codrului până la o nouă înveselire a peisajelor din munţi.
Se lasă melancolia pe cărări. Se pare că fiecare plimbare este o împăcare cu tine însuţi, este regăsirea sinelui şi a puterii de a înţelege frumuseţea clipei, de a-ţi recăpăta energiile şi a merge mai departe. Câteva frunze arămii zburdă fără noimă pe măsuţa din lemn de brad, aşezată în spaţiul inconfundabil din faţa pădurii. În preajma ei, iarba înaltă s-a ofilit, se opresc în loc amintirile. Ca un patriarh impunător, soarele tomnatic îşi trimite razele peste bogăţia de culori pe care anotimpul le-a presărat în amfiteatrele munţilor.
Păşim printre umbre de brazi, pe unde odinioară se repetau paşii celor care au sfredelit munţii pentru a trimite prin miez de cremene vifor de ape spre hidrocentralele din Tismana. Fiecare pas al nostru este o mică parte din bucuria de a-ţi apropia liniştea ancestrală a munţilor, de a trăi clipe reconfortante în calmul divin al ţinuturilor pline de pace şi singurătate. Trec peste noi, în fulguiri răzleţe, frunzele scuturate de vânt din ramuri de păduri. Nu ninge, dar se petrece toamna, ne petrecem şi noi!
Ce suverană-i liniştea munţilor! Cât de primitoare este! Cât de odihnitoare! Am uitat de agitaţia oraşului. De alergătura zilelor urbane. De grijile apăsătoare. Ne reamintim că liniştea este mai preţioasă decât banii. Suntem aici şi ne străduim să fim mai buni, să ne apropiem cu mai multă dragoste de prieteni, de oameni. Se numără zilele, vor veni brumele şi îngheţul, pădurea este galben-roşcată acum, va pierde tot frunzişul şi acesta se va veşteji pe vatra ei, lăsând-o fără culoare şi freamăt, în plumburiul intens al ramurilor ce vor înveli versant cu versant.
Trece anotimpul, vin vremuri gri! Este momentul să scăpăm de poveri şi să ne pregătim pentru altceva, ceva mai bun şi atrăgător. Pe poteci de pădure miroase a linişte, aerul acestei linişti se coboară parcă din înalturi de cer albastru sau din pături de nori ingenui şi ne înviorează pasul, ne ogoaie gândul şi ne purifică sufletul. Am vrut să ne dăm seama cum miroase liniştea din munţi. Nici un balsam nu ne-a dezmierdat respirarea. Am simţit însă din plin răcoarea şi misterul tăcerii, mulţumirea şi smerenia sinelui, multă bucurie şi zâmbet, ritm şi sănătate în bătăile inimii. Multă satisfacţie şi împlinire!
Culori şi forme dintre cele mai diverse înfrumuseţează peisajul din Valea Mare. Încântarea şi optimismul ne animă şi ne stârnesc uimirea. Asistăm la ultimul spectacol ireversibil al naturii, după care aceasta intră să se odihnească niţel în castelul iernii. Atunci, liniştea munţilor va fi şi mai adâncă, mai sălbatică şi invincibilă. Printre plete galbene de salcie se vede strălucind în vad Motrul. Ne retragem şi noi din templul munţilor, mântuiţi de liniştea lor divină. Cred că vine frigul. Plec să-mi caut fularul!

Comments are closed.