Iarăşi coboară luna peste pădurile zvelte ale Cioclovinei. Prin negura timpului, parese să se audă paşii călugărului Nicodim răscolind frunzişul veşted, presărat de scuturul lui octombrie peste malurile râului limpede şi neprihănit. Adoarme încet luna, în sclipiri de aur, peste valuri mărunte, călătoare. În curgerea domoală a Tismanei, se leagănă des umbra tainică a mănăstirii. Acolo, sus, ea veghează ca o cetate eternă, alături de platoul stâncos al Gurniei, de vălul argintiu şi destrămat al Stârminei.
Cascada pulverizează peste umeri de piatră sură iviri miraculoase din miezul adânc al munţilor. Glasul rece al clopotelor se răsfrânge şi azi, ceremonios, peste ruperi prăpăstioase de văi şi creste stâncoase, peste deschideri senine de orizont, peste vârfuri de brazi şi fagi seculari. Mâini pricepute şi minţi iscoditoare au zidit în pieptul muntelui turnuri de strajă şi rugăciune. Să fi fost căpetenia lor chiar Nicodim, călugărul sârb, purtat de Dumnezeu pe-aceste plaiuri, întru binele lumii şi împământenirea creştinismului?
Încremenite în strânsoarea pietrei, sub ocrotirea pădurilor, ferestrele cetăţii aduc aproape zarea, cândva bătută de caii cetelor păgâne. Aşezat şi paşnic, apărându-se, românul le-a oprit sub zidul mănăstirii, luptând cu îndârjire şi înturnându-i pe agresori iarăşi pe drumul pribegiei şi pierzaniei. El îşi zidise aici o altă a sa Sarmizegetusă, altar de rugăciune şi scut năvălirilor. Dinspre străbuni, fortăreţele Tismanei au scrutat depărtările, frângând oştirile prizmaşe dezlănţuite spre obârşiile românilor de aici.
Întemeiată pe o terasă a Carpaţilor, protejată de stânci năvalnice, teşite de vânturi şi ploi, peste creştet de dumbrăvi, Mănăstirea Tismana se arată semeaţă şi nepăsătoare bunului privitor. De dincolo de prăbuşirea spectaculoasă a cascadei şi murmurul imperturbabil al apelor, zidurile înalte şi albe domină împrejurimile. Întru evlavie şi apărarea dorinţei de a fi şi a crede în dăinuirea acestui neam, peste vremuri şi orice năvăliri ale răului.
Pe un loc sfânt, la brâul de piatră al Cioclovinei, Mănăstirea Tismana adăposteşte tradiţii nepieritoare, hronici şi legende, taine ale istoriei şi creştinătăţii, comori de preţ din viaţa acestui popor, încercat, statornic şi demn. Aici şi-au odihnit paşii, după nemărturisite peregrinări, voievozii şi demnitarii ţării, gândind împreună cu clericii simbioza de suflet a acestui neam, neatârnarea şi unitatea lui spirituală.
Prin dăinuirea şi zestrea sa, Tismana rămâne un loc de inimă şi de conştiinţă pentru fiecare peregrin sosit aici. Numele ei se dăruieşte acelui necunoscut solitar, care a înrădăcinat aici arborele de tisă. În ramurile lui, localnicii îşi ridicau podoabe ale timpului pe care, mai târziu, le-au înlocuit cu icoane ale credinţei. Dincolo de negură, ca o litanie a neamului, Tismana te cheamă să-ţi limpezească vrerile, să te facă mai bun, mai înţelept, mai îngăduitor, să-ţi umple inima cu clipe rare de bunătate şi bucurie.
Tismana rămâne locul sacru, în care spiritul românesc este de neclintit. Aici sălăşluiesc acele puteri tămăduitoare întru renaşterea iubirii faţă de aproapele nostru, îndepărtând pizma şi ura. Să izbândească dragostea de oameni şi credinţa în Dumnezeu!
