Sufletul râului …

Loading

Toamna-şi numără bănuţii din ramuri. Fie galbene, fie arămii, fie roşcovane, chiar şi verzi, frunzele părăsesc corola arborilor. Tăişul misterios al brumelor târzii şi îngheţul timpuriu din debutul lui noiembrie le-au slăbit puterile. Sfârşite, ele au coborât pe tăpşanele din crânguri şi zăvoaie, foşnind acum sub paşii trecătorilor. Strigă prin vârfuri de fag gaiţele. Ulii ţiuie-n rotocol de cer albastru, la margine de sat. Sar mistreţii prin vadurile Motrului şi se opresc sub gorunii din coastă, la ghinda încă proaspătă. Cioturi de arini de curând doborâţi din verticalitate vorbesc despre grijile sătenilor în prag de iarnă. Se taie peste lege, în disperare, pădurile cad nedrept sub lama ferăstraielor. Sărăcia ucide până şi păstrăvul din şopotul bulboanelor argintii. Natura este în suferinţă mai mare decât anul trecut. Nu se întrevede niciun semnal de îndreptare, de reîntoarcere în normalitate.

Motrul se pregătește de iernat
Motrul se pregătește de iernat

Motrul curge îngândurat spre miazăzi. Roiuri de frunze întomnate cad pe luciul apei, unele alunecă la vale odată cu valul, altele se scufundă în adâncurile străvezii ale albiei. Ne întrebăm de unde începe lumina vieţii acestui râu. Poate din strălucirea izvoarelor! Dacă le vom căuta, sigur le vom găsi în pridvorul de piatră al munţilor. Undeva, mai spre cer, prin locurile în care se nasc râurile. Unde se iveşte firul existenţei şi frumuseţilor din vale. Şi al minunăţiilor lumii vegetale, recolte, belşug, perdele de ploi, întreaga diversitate a lumii vii, însăşi bucuria noastră de a fi, câte altele …

Povestea Motrului

Aflăm că sufletul râului, pe numele său, Motrul, întâlneşte soarele pe panta dinspre răsărit a Muntelui Oslea, iubind lumina şi dorul. Mărinimos şi îngăduitor cu cerbii obosiţi de sete, el pleacă liniştit prin freamăt de munţi, să înnobileze peisajul şi să ude pământurile cu apele sale binecuvântate de zei. Îşi adună de prin văioage, limpezi şi zburdalnice, râuşoarele precum Alunul, Mileanul, Cărpineiul şi Valea Mare, cu care îşi împlineşte drumul vioi prin depresiuni şi chei, până în clipa de graţie a îngemănării cu Jiul şi-a întoarcerii spre stele.
Răcoros şi încercat, noiembrie coboară peste crestele sure ale Oslei, Şarbei, Godeanului, Culmii Cernei, Pietrei Cloşanilor şi-ale altor vârfuri carpatine, cântate de izvoare. Valuri de nori învelesc în fulare enigmatice munţii aceştia cernind perdele rare de fulgi cuminţi. Coboară zăpezile-n Carpaţi, se-ntorc iernile din nou şi-aşteaptă un semnal să intre pe uliţele satelor rânduite la stânga şi la dreapta Motrului. Şi-au pus munţii cojoace albe şi umbra norilor alunecă iar peste crestele înalte. Mirarea copiilor cuprinde depărtările, până-n zăpezile golurilor alpine, şi-n ochi li se-nfiripă dorul de iarnă. Nu şi-au pregătit încă săniile, nici nu se grăbesc, ştiu că vântul zănatic dinspre Cerna încă nu s-a pornit. El şuieră prin cotloanele munţilor la doar câteva zile după Sfântul Andrei şi aduce iarna în sat.
Un alt braţ din trupul său fluid, de balaur legendar, alunecă pe sub pântecele barajului şi se pierde spumegând în colţuri de stâncă şi-n bulboane, printre versanţii îmbătrâniţi ai Ciutei şi Pietrei Mari, să facă istorie la Cloşani şi, mai departe, în scurta sa călătorie spre miazăzi. Scapă din strânsoarea cheilor, în aval de Poienile de Jos, trece pe sub umbra Picuiului – chip de munte pleşuv cu înfăţişare de turc împietrit pe-aceste locuri – şi se opreşte la intratea în sat, să-şi amintească de vărnicerii de pe Valea Calului şi de morile zidite pe maluri de ape cu multe sute de ani în urmă.
La Moara lui Tudor, din care au rămas doar piatra şi amintirile, bătrânii povestesc despre întâmplările din vremea vătăşiei lui Tudor Vladimirescu. Pe aici au galopat caii pandurilor şi ai Slugerului, scotocind munţii întru găsirea locurilor de adăpost pentru provizii şi arme, chivernisind cu înţelepciune pregătirile pentru revoluţie. Râul îşi urmează calea, uneori plin de strălucire, alteori vuind sălbatic, udând şi blagoslovind cu unda vatra satelor – la Orzeşti, Călugăreni, Văieni, Padeş, Negoieşti, Glogova, Cleşneşti şi pe mai departe – , cât poate el să zidească viaţă şi frumuseţi.
După ce iese zbuciumat din Vadul Rău, Motrul primeşte izvoarele dinspre Călugăru, Tehomir, Priboaia şi Brebina, şerpuieşte printre zăvoaiele părăsite de toamnă dinspre Apa Neagră şi mai stă un pic pe gânduri să asculte foşnetul moale al fulgului de nea rătăcit în istoria acestor ţinuturi. Priveşte mâhnit spre culmea din Ogaşul Verde, văduvită de stejarii falnici. Este trist, foarte trist, văzând cum se surpă Coasta Motrului, dezbrăcată de haina pădurilor, de cântecul păsărilor şi răcoarea umbrelor. Ferăstraie ciudate şi securi vrăjmaşe au vămuit ramurile cerului, mutilând peisajul şi cernind viaţa. Pe maluri, tremurând de frig în val de vânt răzleţ, câţiva lăstari de fag vor să urce coasta, să scape de viituri. Cuprinşi de fiorul singurătăţii, puii de fag aşteaptă primăvara, să vină tinerii să-nvelească dealul cu puieţi, reînviind pădurea …
Urcăm spre piemont, pe platoul din Câmpia Padeşului. Nu este acasă firul de iarbă, să povestească de ce-a plecat de-aici peste ţară Domnul Tudor. Reverberează din adâncimi de veac glasul său justiţiar: „Patria este norodul iară nu tagma jefuitorilor!” Lângă tâmpla de piatră a monumentului este multă tăcere. Istoria nu mai vrea să vorbească! Eroii s-ar oţărî pe ce se-ntâmplă azi. Dinspre munţi, vântul vântură valuri răzleţe de fulgi. E tot mai frig prin Ţara Motrului. Nu înţeleg amăgirea frunzelor rămase în stejarul de pe prund, acest mister cuminte al toamnei resemnate. Pe potecile trecutului se-aud nechezând armăsarii căpeteniilor de panduri.
Fiorul ochiului clatină nemărginirea. Sub geana pădurii, râul suspină! Se duce toamna!