Statul…

Lucrez în domeniul orga­nizațiilor neguvernamen­tale de ceva vreme: fac programe de educație pentru sănătate cu adolescenții și tinerii din 1993, iar din 1997 particip la proiecte cu finanțare europeană.
Am învățat foarte multe în acești ani și, la rândul meu, am încercat să-i învăț pe alții cum se poate face un proiect și ce beneficii aduce folosirea eficientă a banilor primiți prin finanțări nerambursabile – fie că sunt bani europeni, fie că sunt de la alți finanțatori străini. Am văzut oameni de toate vârstele, nu doar tineri, trecând de la mentalitatea ”Să ni se dea, să ni se facă!” la atitudinea ”Eu fac, eu vreau ca lucrurile să meargă bine!”.
Dar am întâlnit și oameni care preferă să înțepenească în aceeași poziție călduță (ferită de asumarea vreunei responsabilități individuale!) plătită de la bugetul de stat. Dacă îi întrebi de salariu, bineînțeles că sunt nemulțumiți, mai ales că a scăzut în ultima vreme. Dacă îi soliciți să se implice într-un proiect, inițial pare să fie bine… devine dificil când  apar responsabilitățile și termenele limită. Atunci începi să auzi ”Eu fac ce am învățat!” (chiar dacă respectivul proces de învățare s-a terminat acum vreo 10 – 20 de ani) și apar și izbucnirile de genul „Nu știu să fac, nu am timp, nu e treaba mea, am alte probleme, nu am dispoziția necesară!” culminând cu ”NU SE POATE!”, chiar dacă asta înseamnă să pierdem bani și imagine.
Este regretabil că repre­zentanții instituțiilor publice uită uneori că principiile de corectitudine și respect într-un parteneriat trebuie să funcționeze bilateral și în relația cu reprezentanții societății civile, iar comunicarea bună și înțelegerea nevoilor fiecărui partener sunt esențiale. Există legi, există ghiduri, dar aplicarea în bune condiții depinde foarte mult de persoana care face acest lucru. Nu o dată am constatat că, atunci când se schimbă conducerea unei instituții, parteneriatul cu acea instituție devine brusc invalid, iar colaborarea trebuie reluată de la zero. Acum câțiva ani am fost pe punctul de a pierde un proiect de anvergură din cauză că spațiul de implementare urma să fie pus la dispoziție de o instituție publică, conform unui acord de parteneriat. În cei aproape doi ani cât a durat evaluarea proiectului, direcția respectivei instituții s-a schimbat, iar succesorii nu mai aveau aceeași deschidere, încercând să ne explice că acordul nostru de parteneriat nu e în regulă. Timp de o lună, noi, cei din echipa de proiect, am ”sprijinit” ușile autorităților ca să-i determinăm să ne ajute în găsirea unei soluții pentru a nu pierde finanțarea, auzind mereu clasicul ”Nu se poate” și ”Renunțați la proiect” sau chiar ”Nu mă interesează miile voastre de euro, că nu mi-i dați mie!”. Până la urmă s-a rezolvat tot românește: cineva de sus de tot, pentru că a apreciat proiectul, a intervenit pentru noi și s-a găsit un spațiu, iar proiectul a funcționat, chiar câțiva ani după finalizarea susținerii europene.
Credeți că s-a schimbat ceva? Nu-mi ajunge spațiul de azi pentru modelele de … rele practici pe care a trebuit să le suport pe proprii mei nervi!
Tot luptându-te cu inerția, ajungi să obosești, așa ca nu mă mir că oamenii nu mai au suficientă energie ca să se implice în activități care ar putea schimba ceva.
Dacă nu ne deșteptăm, înțelegând că fără să ne schimbăm și noi nu vom putea evolua, în curând vom ajunge o țară de bătrâni și de obosiți, pentru că tinerii pleacă spre locuri în care reușești dacă ești creativ, dinamic și optimist.
Iar restul vor rămâne aici să-și plângă de milă pentru că nimeni nu le rezolvă problemele, iar statul nu le mai dă nimic pentru stat degeaba ….