Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Staico Bengescu – cel mai important reprezentant al familiei boiereşti a Bengeştilor

Staico Bengescu – cel mai important reprezentant al familiei boiereşti a Bengeştilor

Submitted by on 31 May 2011articol citit de 3,904 ori | No Comment

Serdarul Staico Bengescu, mare boier gorjean de la cumpăna secolelor XVII-XVIII, provenea dintr-o veche familie boierească ce a jucat un rol important în istoria Gorjului şi a Olteniei. Conform istoricului Alexandru Ştefulescu, această familie boierească îl avea la origini pe un anume Benga, boier ce a trăit la începutul secolului al XV-lea.

Boierii Bengeşti au jucat un rol foarte important în Istoria Ţării Româneşti

Boierii Bengeşti au jucat un rol foarte important în Istoria Ţării Româneşti

Alexandru Ştefulescu menţiona în lucrarea Gorjul istoric şi pitoresc că un alt membru al acestei familii boiereşti gorjene, Stanciu Benga, a fost cumnatul domnitorului Ţării Româneşti, Basarab al III-lea cel Tânăr (1474, 1479-1482) care era căsătorit cu domniţa Ana.
În timpul domniei lui Mihai Viteazul (1593-1601) un alt descendent al acestei familii boiereşti, Mihai Bengescu, a ocupat demnitatea de spătar.
Bengeştii au deţinut numeroase moşii şi au ctitorit biserici. De altfel, în apropierea municipiului Tg-Jiu, la aproximativ 30 de km spre nord-est, se află localitatea Bengeşti, fostă moşie a familiei. Aici există şi o biserică ctitorită de către familia Bengescu.

O carieră de excepţie
Cel mai important reprezentant al familiei a fost Staico (Stoica) Bengescu, cel care avea să-şi înceapă ascensiunea în rang încă din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
În 1716 Staico Bengescu era mare serdar alături de: Barbu Brăiloiu, Petre Obedeanu, Ilie Otetelişanu, Radu Golescu şi Grigore Bengescu. De altfel, în documentele vremii se menţiona faptul că Staico Bengescu a condus timp de peste 30 de ani judeţele Gorj şi Vâlcea.
Chiar în acel an a izbucnit războiul austro-otoman ce avea să dureze până în anul 1718. În aceste condiţii, Staico Bengescu şi Barbu Cornea Brăiloiu au ajutat “cătanele imperiale venite din Ardeal împreună cu care coboară prin pasul Vulcanului spre Tg-Jiu”.
Acest eveniment era descris astfel de către cronicarul Radu Popescu: “Dentru carii unii de frică şi de groază s-au dat ş is-au unit cu dânşii, atâta cât oamenii domneşti pentru trebile ţării nicicum nu putea să meargă peste Olt”.
Staico Bengescu s-a aflat printre semnatarii unei jalbe întocmită de către 66 de boieri olteni şi prezentată, în 1716, generalului austriac Eugeniu de Savoia, comandantul trupelor imperiale ce au pătruns în Oltenia.
De altfel, în 1716 au avut loc ciocniri la Tg-Jiu şi Bengeşti între trupele boiereşti comandate de către Staico Bengescu şi trupele trimise de către domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat. În urma acestora, trupele domnitorului au fost învinse.
După capitularea Timişoarei, în octombrie 1716, imperialii au decis să-l înlăture de pe tronul Ţării Româneşti pe primul domnitor fanariot, Nicolae Mavrocordat.
Astfel, la 14 noiembrie 1716, unităţi de cătane sârbeşti şi româneşti aflate sub comanda căpitanului imperial Ştefan Dettine au intrat în Bucureşti. Nicolae Mavrocordat, domnitorul Ţării Româneşti, a fost capturat în palatal domnesc şi dus în captivitate în Transilvania.
În ciuda acestui succes, comandantul trupelor imperiale a ordonat retragerea acestora în Oltenia, regiune ce avea să fie încorporată Imperiului Habsburgic până în anul 1739.
În momentul încheierii războiului austro-turc, tratatul de pace semnat la Passarowitz (Sremski Karlovci) la 21 iulie 1718 prevedea cedarea Olteniei către Imperiul Habsburgic.
În consecinţă, din 1718 până în 1739 Oltenia s-a aflat sub autoritatea trupelor imperiale de la Sibiu, acesta având titlul de Director Suprem al Olteniei.
Administraţia civilă a regiunii era formată dintr-un grup de 4 mari boieri olteni având rang de consilieri imperiali, în fruntea lor aflându-se marele ban al Craiovei, Gheorghe Cantacuzino.
Pentru serviciile făcute habsburgilor în timpul războiului din anii 1716-1718, în decembrie 1719 Staico Bengescu a devenit consilier imperial alături de Constantin Strâmbeanu, Grigore Vlasto şi Dositeiu Brăiloiu. Avea să ocupe această demnitate până în septembrie 1726.
În această calitate, la 16 mai 1726, Staico Bengescu semnează porunca banului Craiovei, Gheorghe Cantacuzino, prin care “se orânduiesc 12 boieri pentru alegerea moşiilor Vădeni, Drăgoieni şi Budieni”.
În cele din urmă, din cauza conflictului permanent dintre imperiali şi marii boieri olteni, în 1726, marea bănie a Craiovei a fost desfiinţată, Oltenia aflându-se, după această dată, sub autoritatea deplină a comandantului suprem de la Sibiu.

Ctitorii ale lui Staico Bengescu
În 1729 Staico Bengescu a ctitorit biserica din satul Bengeşti, iar în 1730 a construit casele de pe moşia de la Bengeşti şi a ctitorit biserica din satul Negoieşti. Pe peretele interior al bisericii din Bengeşti, în dreapta intrării, a fost pictat ctitorul Staico Bengescu împreună cu fiii săi, în timp ce, în stânga intrării se afla “jupâneasa Maria ţinând biserica cu Staico Bengescu”.
Pe lângă ctitorirea unor biserici, Staico Bengescu “dăruieşte vărului său, clucerul Constantin Brăiloiu”, la 4 aprilie 1723, “o vie în dealul Bălăneştilor” ca urmare a “unei vizite ce a făcut acestuia din urmă şi l-a văzut împovărat de familie grea”.
Staico Bengescu provenea “dintr-una dintre cele mai însemnate familii din ţara aceasta”, după cum menţionează documentele vremii. El s-a aflat în fruntea administraţiei judeţelor Gorj şi Vâlcea “sub trei domni, în timp de peste 30 de ani”.
Înaltele demnităţi ocupate în administraţie erau însă dublate de numeroase avantaje, cel mai important dintre acestea fiind întâietatea la arendarea de la domnie a birului şi a altor dări în bani şi produse ce se achitau în judeţele administrate.
În concluzie, serdarul Stoica (Stoico) Bengescu a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale Gorjului şi ale Olteniei la sfârşitul secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XIX-lea, perioadă marcată de conflictele aproape permanente între Marile Puteri cu ambiţii de dominaţie în Europa Centrală şi în Balcani: Imperiul Habsburgic, Imperiul Ţarist şi Poarta Otomană.

Comments are closed.