Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Sohodol, satul încremenit în istorie

Sohodol, satul încremenit în istorie

Submitted by on 30 November 2011articol citit de 2,552 ori | No Comment

Suntem la răscruce de drumuri, unde legendele spun că s-au răsturnat căldările cu galbeni de aur. Aici, la Salca Pocruiei, se intersectează căile spre Baia-de-Aramă, Godineşti şi Tismana. Hanul s-a pierdut în amintirile bătrânilor iar cârciuma de azi este închisă, din lipsă de clienţi, pentru că oamenii nu mai pleacă de acasă. Noiembrie se scutură de haine şi coboară încet în cârca iernii. Bruma groasă a argintat câmpul din depresiune iar pădurile din deal s-au încărcat cu promoroacă.

Sohodolul rămâne satul uitat de timp care își păstrează istoria și tradițiile

Sohodolul rămâne satul uitat de timp care își păstrează istoria și tradițiile

Alegem să urcăm spre Pocruia, căutând drumul spre munţi şi pădurile lor legănate de vânt. Banda de asfalt şerpuieşte printre valuri de coline adâncindu-se sub cupola fagilor zvelţi din Valea Podului. Rânduri de frunze veştede lovesc parbrizul, în vânturarea lor printre ramuri şi poteci de căprioare. Peste dâmburi nu zărim nicio vietate speriată de şuierul toamnei călătoare. Doar, la marginea drumului, se vede silueta unui corb ostenind pentru niscaiva mâncare. Sunt semne prin codru de iarnă aspră, seacă şi geroasă.

În satul uitat
Ne aflăm foarte aproape de stâncăriile cheilor, printre văgăunile dinspre care se-adună în haită lupii la Sântandrei şi-ncep să urle în grindul coastei, de li se aude glasul până în cel mai îndepărtat cătun din Sohodol. Oamenii locului sunt învăţaţi cu ei, îi întâlnesc mereu pe cornete, la ţarcurile cu pătuiage, unde mai duc oile la hrană. Nu-i lasă să le prăduiască turmele, îi alungă cu câinii sau le fac cale liberă. Sătenii se întorc şi iarna cu vitele în deschiderea plaiurilor, dar mai aproape de vatra satului, pe culmile megieşe. Aici, natura este ca o gazdă primitoare pentru fiecare. E şi povăţă, şi adăpost, şi primitoare, şi iertătoare, şi-ţi oferă multe dintre cele care-ţi sunt de mare folos pentru trai. Pe vale se ridică stejari semeţi şi bătrâni, fagi seculari, noduroşi, monumentali, cu o mulţime de ramuri răzleţite din trunchi, cu frunze rare, veştede şi singuratice acum, arbori ce-ţi trimit gândul peste timp, să scormoneşti în istoria acestor ţinuturi.
Şoseaua modernizată, cu asfalt întins peste gropi, praguri de piatră şi stâncării informe, se caţără în serpentine spre vârful cornetului. De acolo, pitită sub privirile munţilor, ori agăţată de pieptul acestora, se arată întreaga panoramă a satului medieval, satul de origine al domnitorilor basarabi de la noi. Dincolo de casele risipite printre păduri şi făpturi de piatră sură, se înalţă precum zidurile unei cetăţi munţii Cornul, Tihomir, Sliva, Cozia, Ruşchiul, Piatra Pocruii – umerii carpatini care domină orizontul acestei pitoreşti aşezări. Scrutezi depărtările şi contempli îndelung aspectele eroziunii sarmatice din steiurile Coziei. Minunat ar fi să ajungi acolo, sus, pe platourile de piatră, să descoperi câte ceva din legendele cu comori ascunse în grotele muntelui.
Aerul rece al ţinutului îţi taie răsuflarea. Păşeşti spre miazănoapte şi cobori spre inima satului ascuns pe firul Gârlei Mari, cum mă învăţase bunicul că se numeşte pârâul care clipoceşte la glezna costişelor încărunţite. Mestecenii urcă solitari pe abruptul pantelor, ca nişte străjeri albi instalaţi în oastea cenuşie a codrului părăsit de foşnet. Satul este vegheat pe alocuri de stânci cu chipuri năstruşnice peste care ploile şi vântul au sculptat cu uneltele firii lor modelatoare, lăsând plăsmuiri mai mult sau mai puţin prielnice în ireversibilitatea timpului. Odată pătruns în lumea aceasta neatinsă de softul civilizaţiei, eşti întâmpinat cu bineţe de primul localnic, primeşti salutul cuvenit fiecărui trecător pe la porţile satului, ca semn al bunei-cuviinţe şi al simplităţii ancestrale. Oamenii aceştia sunt ca nişte voievozi, te impresionează prin modestie, smerenie şi vorbă de duh.

Ciutura morii cu butoaie din satul Sohodol, cu ceva timp în urmă, înainte să fie dusă de ape

Ciutura morii cu butoaie din satul Sohodol, cu ceva timp în urmă, înainte să fie dusă de ape

Moara cu butoaie
Străbaţi apoi drumul ce se ramifică spre toate cătunele, începând cu Valea Mică, Valea Mare, La Moişti, Hamarul, Delurenii. Vei avea mereu în preajmă pârâul zburdalnic ivit din sufletul de piatră al Tihomirului, care îşi lasă cântecele peste pridvorul satului, şerpuieşte gânditor prin chei şi se pierde tocmai dincolo de mitul bolboroaselor din Izvarna, în beteala argintie a Orlei, râul vestit din munţii Gorjului din pocalul căruia craiovenii beau apă rece şi cristalină. Înaintăm spre munţii pleşuvi, pe sub ramuri golaşe de fagi îngânduraţi, prin caierele de frig ale văii şi adăstăm taman la „Moara cu butoaie” unde sătenii îşi măcinau băniciorii de porumb sau grâu aduşi prin troc de la câmp. Păşim sfioşi pe uliţa cu bolovăniş, plini de emoţie păşim sub cerul albastru al munţilor. Totul este în nemişcare. Uruitul pietrei a încremenit în tăcerea timpului. Doar pletele gârlei strălucesc în lumina soarelui şi apa se împrăştie peste paletele putrede ale ciuturei. A intrat în legendă morarul. Sunt de poveste întâmplările de la pragul morii. Sătenii veneau la măcinat cu poverile pe cai sau cu traista în spate de pe culmi şi povârnişuri îndepărtate. Când nu avea apă, la vreme de secetă, morarul o strângea pe jgheaburi în butoaie mari din doage şi cercuri de lemn, apoi şi-a amenajat bazinele din beton şi-n cele din urmă totul a devenit istorie. Morile electrice apărute la gospodarii mai înstăriţi au  stins  acum un deceniu glasul morii cu butoaie din Sohodol, bijuterie tradiţională care rezistase în viaţa sătenilor câteva sute de ani.
Ne lăsăm cuprinşi în aceeaşi măsură de generozitatea şi ciudăţenia naturii acestor locuri pline de sălbăticie şi mister. Satul rămâne undeva, pierdut pe fundul văii înguste. Noi înaintăm şi ne apropiem de platoul muntelui. Suntem emoţionaţi deoarece călcăm locurile de baştină ale Basarabilor. Chiar şi Tihomir, tatăl marelui Basarab, venea dinspre aceste locuri, pentru că prin împrejurimi există ruine din zidurile unui sat străvechi numit Tihomir, iar muntele spre care urcăm se numeşte tot Tihomir. Ipotezele istoricilor sunt şi mai îndrăzneţe trimiţând spre nebuloase adâncimi de timp, până spre vestitul Bassareus, zeu al licorilor divine din vechea Tracie.

Mândri de istoria lor
Oamenii din Sohodol se mândresc cu istoria satului lor, o aşezare foarte veche bogată în tradiţii, meşteşuguri şi obiceiuri. Spre apus, în grupul de case situat aproape de muntele Tihomir, mai sunt şi azi persoane care poartă numele de Basarabă.
Prinse de brâul versanţilor, sub frunţi de munte, ori rezemate de năvala pantelor, casele sohodolenilor sunt zidite din piatră şi încheiate în bârne de stejar, fag şi brad. Au fost înălţate cu forţa braţelor şi „povara spatelui”. Tot cu spatele şi pe cai îşi aduc de la conace şi curături cartofii şi întreaga recoltă, ei nu folosesc carele şi căruţele pentru că suişul muntelui nu le permite. De aceea, când îi întrebi câte căruţe de porumb au făcut, îţi răspund zâmbind: „două iepe şi-o Mărie”, cam cât ar duce doi cai în spate şi o femeie pe cap sau în spate, o greutate totală situată undeva în jurul a două sute de kilograme.
Prin minunile aflate încă în lăzile de zestre ale Măriilor de aici, prin farmecul portului şi originalitatea datinilor şi obiceiurilor afirmate la zile de sărbătoare, prin inedita răspândire a locuinţelor în geografia locului, prin trecutul său tumultuos, prin modul de viaţă al oamenilor, prin încântarea reliefului învăluit de misterul comorilor găsite şi negăsite, prin foşnetul nedesluşit al legendelor, Sohodolul rămâne satul uitat de timp în care viitorul refuză să intre pentru a lăsa istoria intactă şi liniştită.  La ea, acasă!

Comments are closed.