Satul Piscuri, ascuns printre dealurile comunei Plopşoru, spune mut povestea strămoşilor, care în 1950 s-au răsculat împotriva comuniştilor şi au plătit scump curajul lor. Cel care i-a condus în luptă a fost executat prin împuşcare, zeci de oameni au zăcut ani mulţi în temniţele comuniste, iar satul a rămas proscris, fără investiţii, fără modernizare, fără ca vreun piscurean să acceadă la vreo funcţie importantă.
Era în iulie, 1950. După război, s-au pus taxe mari, ca să fie plătite pagubele de război ruşilor, aşa că oamenii nu rămâneau cu mare lucru, după ce le plăteau. Tocmai se terminase secerişul, iar cum satul se află pe o vale seacă şi îngustă, iar pământurile agăţate pe dealuri, grâul era secerat cu mâna, după care snopii trebuiau duşi la arie, la batoză, la treierat. Ştefan P. Noroc îşi aminteşte destul de bine acea zi, pentru că avea pe atunci 16 ani: „Au venit de la Primărie, să ia cotele, iar noi eram toţi la arie. Dar cotele erau aşa de mari, porumbul se uscase de-o palmă şi nici grâu nu s-a prea făcut, aşa că oamenii au spus primarului comunist, pus de partid în locul alor nostru, pe care-l avusesem, că nu pot să dea tot grâul, că ei cu ce mai rămân. Atunci, primaru’ a spus că ei trebuie să se mulţumească cu paiele. Erau trei de toţi, dar nici nu ştiau pe unde-au fugit, când oamenii s-au năpustit pe ei. I-au ciufulit bine, după care le-au dat drumul şi ei au fugit rupând pământul.”
A doua zi
N-a rămas, însă, aşa cum au vrut oamenii. Primarul s-a plâns la judeţ, aşa că în sat au fost trimişi 20 de securişti, în frunte cu căpitanul securităţii de la judeţ, după cum spun şi oamenii din sat şi scrie şi în cartea profesorului Gheorghe Gorun: „Rezistenţa anticomunistă în Gorj, reflectată în mentalul colectiv (1945-1981)”: „Autorităţile comuniste locale (comunale) i-au informat cu rapiditatea pe şefii de la Plasa Peşteana- Jiu, Raionul Târgu Jiu şi Regiunea Gorj. Aceştia au trimis la Piscuri în jur de 20 de militari din trupele de securitate, înarmaţi cu armament şi muniţie de luptă. Soldaţii trupelor de represiune sunt aduşi cu patru-cinci maşini militare. În fruntea lor se află comandantul securităţii, căpitanul Nădăban.”
Pe cât a venit de ţanţoş, însă, căpitanul Gheorghe Nădăban pe atât de „şifonat” a plecat. Atât de tare, încât la scurt timp a murit, pentru că a fost atacat de ciungul satului, cu tânjala de la car. Asta pentru că, aşa cum povesteşte profesorul Ştefan Cincă, nepotul lui Grigore Bratu – ce a fost, mai târziu, executat prin împuşcare- a făcut, la rândul său, greşeala de a-i înfuria pe piscureni: „Căpitanul Nădăban a tras şi l-a rănit grav pe Ion Bubuioc, unul dintre conducătorii răscoalei, aşa că oamenii au tăbărât pe el şi l-au lovit cu ce au apucat. Bubuioc a murit, iar bunicul meu, care a condus răzmeriţa, Grigore Bratu, fost primar, dat jos de regimul comunist, a fost condamnt la executare prin împuşcare şi confiscarea averii. Bine, asta după ceva timp, pentru că abia în 1952 apare, pe 29 mai 1952, procesul verbal de executare. Bunica n-a ştiut nimic. Ştia că a fost prins la Bucureşti şi arestat, dar spera, peste ani, să vină şi el acasă, cum au venit alţii din sat. Abia prin 61, parcă, a fost chemată şi anunţată că a fost condamnat şi executat.”
Ziua a treia
Primarul comunei Plopşoru, nepotul lui Ştefan Piscureanu, unul dintre capii răscoalei, povesteşte ce auzea de la bunica lui: „A treia zi, bunicu, străbunicu şi ceilalţi s-au înarmat cu puştile luate de la securiştii care fugiseră mâncând pământul şi s-au aşezat în curmătură, un deal aflat la intrarea în sat, să-i aştepte pe cei ce urmau să vină. Ei au aflat, însă, că în sat erau turnători, aşa că trupele au venit prin sud şi le-au dejucat planul, aşa că s-au văzut luaţi ca din găleată. Ca să scape, s-au retras în pădure, unde au stat până la căderea iernii. Se duceau femeile pe rând şi le duceau mâncare. Apoi au început, în iarnă să mai vină şi ei pe acasă. Până la urmă, au fost prinşi, pe rând.”
A urmat capitularea, pentru că au fost trimise trupe şi mai numeroase, aşa cum rezultă din mărturiile oamenilor şi din cartea profesorului Gheorghe Gorun, care a făcut cercetare complexă pentru prezentarea acestui eveniment: „Represiunea a fost totală şi imediată. În cursul serii şi a doua zi, în sat au venit unităţi ale securităţii, echipate de război. Satul a fost încercuit, iar militarii şi-au organizat dispozitivele de luptă. (…) Trei zile satul a fost închis. Nimeni nu a intrat şi nu a ieşit din sat, nici măcar cu vitele la păscut. Toate locuinţele au fost perchiziţionate. Actele de proprietate asupra pământurilor, pădurilor, au fost confiscate. (…) Securitatea a declanşat vânătoarea în toate pădurile din împrejurimi. (…) Au fost arestaţi şi cercetaţi 187 ţărani, între care femei şi copii de 14-16 ani.”
Reînvierea
Satul Piscuri a rămas proscris. Pământ arid, vale seacă, dealuri abrupte, de unde vine şi numele satului. Oamenii din sat n-au mai avut, pe timpul Comunismului, curajul să ridice capul. Nu le-au reproşat, însă niciodată, celor care s-au răsculat, că s-au opus comunismului. Nici un om din Piscuri n-a primit demnităţi. Satul n-a fost asfaltat. Curent cu greu se băga. Greu au trecut anii comunismului. Apoi, după 1989, situaţia s-a schimbat. În 2003 s-a făcut asfalt. În 2005 a fost ridicat un monument în cinstea eroilor răpuşi în lupta anticomunistă. Primarul comunei e din Piscuri şi promite că, acum şi oamenii din satul acesta vor avea aceleaşi drepturi ca cei din celelalte sate ale comunei Plopşoru. Nu vor mai fi ocoliţi de investiţii, vor intra şi ei în rândul lumii.
