Sincerităţi de primăvară

Loading

Ninge adânc şi sigur doar prin munţii înalţi. Spre colinele joase, soarele-şi lasă razele luminoase să încălzească mugurii tăcuţi ai pădurilor de fag. Surâde ghiocelul în treacăt de grădină, miresme pure urcă printre garduri. Ies turme la păscut. Zburdă şi zbiară-n poiene miei oacheşi şi mieluţe blânde. În mărul de la poartă se-ntrece-n cântec mierla. Tot creşte ziua şi noaptea se retrage. Se-adună-ncet lumina la drum spre echinocţiu şi vine primăvara să-nstăpânească glia.

Primăvara a sosit cel puțin prin vestitorii săi
Primăvara a sosit cel puțin prin vestitorii săi

Diana sparge nuci pe butucul de la poartă. E dulce şi sănătos miezul sâmburilor. Mănâncă şi zâmbeşte fetiţa. Câtă inocenţă şi linişte găseşti în ochii ei! Cât de cuminte stă în lumea copilăriei, fără să ştie ce iarnă umblă prin sufletele şi gândurile sătenilor. Că ţarina aşteaptă plugul întru îmbelşugare, dar nu mai are cine să scoată din frig tractorul. Acasă-s doar bătrânii. Cei tineri şi puternici s-au dus, sunt pretutindeni. Şi mai sărac e satul, şi mai îmbătrânit! Tot mai puţini copii se-ntrec la joacă în răscruce…

Vine, vine, primăvara!

Se-ntoarce primăvara! În codru! La izvor! La turma lui Crăciun! Dar, dorul ei rămâne pe chipul oamenilor din Văieni. Sunt mai absenţi, mai abătuţi, pierduţi în griji şi în nevoi. Le dai bineţe şi nu te-aud de gânduri. Uită poteca acaparaţi de treburi. Par supăraţi pe viaţă, pe vremuri, pe cei ce le-au uzurpat buna-credinţă. Scriu memorii demnitarilor aleşi şi degeaba, nimeni nu le vine în ajutor. Trăiesc în neputinţă şi nu îşi pot explica de ce în preajma lor e tot mai multă impostură şi nemuncă, lene şi furtişag, şmecherie şi bogăţie nemeritată. Le este greu să înţeleagă de ce, în ţara lor, nelegiuiţi se lăfăie în palate luxoase, iar omul demn, cinstit şi harnic este mereu umilit şi nu scapă de eticheta personajului incomod celor făţarnici, obişnuiţi să fugă de muncă, dar deprinşi cu vicleşuguri aprige de înstărire prin tertipuri judiciare şi financiare acolo unde se găsesc totdeauna bunurile şi banul public.
„E plin pământul de escroci şi tâlhari, oamenii legii au obosit să-i prindă! Dreptatea zace încă în lanţuri! Mergem în instanţe şi suntem răvăşiţi de strâmbătatea judecăţii. Vrem să trăim bine, într-o ţară normală! Şi nu suntem lăsaţi! Ce fac aleşii noştri? Ce face justiţia? Ce facem noi? Unde este spiritul civic? Suntem cetăţeni sau indivizi? Domneşte sărăcia-n ţară, se-nscăunează-n treburi prostia, împăunându-se uneori deşteaptă! De ce suntem aici? Mai avem şcoală, pentru educaţie! Mai avem medici, pentru însănătoşire! Mai avem cărţi şi biblioteci, pentru cultura binelui? Mai avem oameni, să administreze obştea? Fără tăgadă, ţara vrea să fie condusă!” Sunt sincerităţi răzleţe, mărturisiri făcute cu adâncă întristare de Moş Nicoară, profesor pensionar, retras din capitală într-un sătuc ocrotit de munţii noştri, aici, sub cerul limpede şi albastru al comunei Padeş, să umple copilăria nepoţilor săi cu poveşti şi poveţe …
Bătrânul este îngrijorat că nu mai vede pe faţa sătenilor dorinţa de viaţă frumoasă şi aşezată în rosturi fireşti, lumina bucuriei şi pofta de glumă, năzuinţa de primenire. Aşteaptă să intre bine primăvara-n sat. Speră în renaşterea voinţei de a fi mai bine, să pornească ţara şi să înflorească acest neam. Nu mai vrea minciună şi drumuri asfaltate doar pe hârtie prin sate, niciun satrap în instituţii, nici despoţi să tulbure liniştea comună. Este timpul echinocţiului şi aşteaptă resolidarizarea valorilor umane. Simte că lucrurile vieţii vor intra într-o ordine firească şi are încredere în veghea prelungită a minţilor luminate pentru facerea binelui.
Priveşte spre ceruri şi-n podul palmelor muncite. Este optimist, încrezător în viitor şi crede în puterea schimbării. Pentru că nu crede că primăvara a plecat definitiv din frumuseţea vieţii. Este convins că împlinirile vor veni prin întoarcerea fiecăruia spre responsabilitate şi muncă, prin învăţătură continuă şi performanţă, lăsând la o parte ignoranţa şi neputinţa, trândăvia şi impostura. Este de preferat să ţinem ochii minţii mereu deschişi şi să visăm doar în somn, în tabloul înstelat al nopţii!
I-am ascultat cu luare aminte cuvintele, alese cu grijă, să nu fie nici învelite în soare, nici cu năduf de ranchiună. M-am gândit că este de folos să le adun aici, pe hârtie, să nu se piardă în van.
Prins de nesomnul raţiunii, venerabilul profesor se retrase spre largul livezii cu pomi împovăraţi de muguri. Îşi potrivi grebla şi începu să adune vreascuri şi frunze uscate, ascultând glasul ierbii, de încolţire şi împrimăvărare! Cu lumina căţărată pe gard, pajiştea se pregăteşte să se îmbrace din nou cu straiul de fir verde al ierbii crude. În curând, viaţa satului se va înnobila cu decorurile fabuloase ale primăverii. Va fi iarăşi multă lumină şi germinare! Şi imbold de la natură! Se vede că, de multe ori, viaţa îşi făureşte singură rostul! Cât învăţăm noi din această pildă?