Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Scriitorul Ion Ghica și opera sa nemuritoare (IV)

Scriitorul Ion Ghica și opera sa nemuritoare (IV)

Submitted by on 9 February 2011articol citit de 2,616 ori | No Comment

În paginile de istorie apărute în săptămânalul nostru şi-a făcut deseori loc numele lui Ion Ghica, revoluţionar paşoptist dar şi unul dintre cei mai importanţi scriitori şi economişti ai epocii. Prieten şi colaborator în timpul Revoluţiei de la 1848 cu generalul Gheorghe Magheru, Ion Ghica a devenit şi rudă prin căsătoria fiicei sale cu Romulus Magheru, ultimul născut al revoluţionarului gorjean. Ion Ghica a fost o personalitate politică importantă şi în deceniile următoare-ministru şi şef de guvern, ambasador etc- iar opera sa a fost literară, administrativă şi, mai ales, economică. Poate mai puţini ştiu că reforma administrativă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza i se datorează în mare măsură revoluţionarului paşoptist. A fost membru al Academiei Române şi chiar preşedinte al acestui for.

Ion Ghica si Vasile Alecsandri au fost doi mari prieteni dar au lăsat mostenire o serie de Scrisori memorabile

Ion Ghica si Vasile Alecsandri au fost doi mari prieteni dar au lăsat mostenire o serie de Scrisori memorabile

În anul 1861, Ion Ghica publica la Imprimeria lui Ştefan Rassidescu din Bucureşti lucrarea ”Reorganisarea României-Comuna”. Să reţinem că vorbim de o broşură scrisă în grafia latină, lucrare care a stat la baza reformei administrative din 1864. Ultimul episod dedicat personalităţii lui Ion Ghica este dedicat istoriei comunei. Comuna (din cuvântul commune din limba franceză; pluralul comune) a devenit mai apoi  o unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate şi condusă de un Consiliu comunal în fruntea căruia se află un primar. De regulă, încă din secolul XIX,  comuna poartă numele satului în care se află reşedinţa, dar uneori, comuna poartă numele altui sat din componenţa sa. Unitatea administrativă de comună a fost legiferată pe teritoriul României în 1864, în perioada Vechiului Regat, după 1918 aceasta fiind extinsă şi pe noile teritorii. Legea din 1929 definea comunele ca fiind de 2 tipuri: comune urbane şi oraşe, respectiv comune rurale. Cele rurale aveau până la 10.000 de locuitori, cele urbane peste. Satele, considerate sectoare ale comunei, erau mici (sub 600 de locuitori) sau mari (peste 600 locuitori).

Despre organizarea comunei
În lucrarea ”Reorganisarea României”, Ion Ghica scria în prefaţă:”Comunele trebuie să constitue corpuri morale având fie care viaţa sa proprie şi individuale prin urmare trebuinţe şi interese independente unele de ale celor lalte”. În Titlul I, Secţia I-”Formarea comunei, locuitorii şi sarcinile la care suntu supuşi” aflăm următoarele: ”O adunare de mai multe familii ca să potă forma o comună, trebuie să coprindă cel puţin 500 locuitori; Satele care nu vor avea cel puţin 500 locuitori se vor uni cu cele mai vecine, şi vor forma între dânsele o comună, compusă de două sau mai multe secţii; Tot locuitorul este dator să facă parte din o comună şi să fie înscris acolo etc.” La Secţia II-Însărcinări ale domiciliului şi însărcinări ale comunei-aflăm: ”Art. 9: Nici un locuitor născut sau naturalisat, nu pote să se apere de îndatoririle şi sarcinile ce-i impune naţionalitatea sa; Art. 10: Cualitatea de Român se perde: a)Prin naturalisare în ţeră streină; b)Prin priimire fără autorisaţia Guvernului, a unei funcţii publice în stat strein; c)Prin stabilire în ţera streină, fără spirit de reînturnare; Art. 11: Tot locuitorul unei comune este dator să se supue la sistemul de plată, ce se va socoti necesariu pentru bunul ordin şi asicurarea comunei”.
Potrivit organizării propuse de Ion Ghica, fiecare comună trebuia să aibă un sediu, să plătească un preot pentru toate activităţile de cult(art. 14) şi să aibă cel puţin o şcoală(art. 17). Orice comună trebuia să ţie o şcoală primară pe cheltuiala sa, dacă localitatea avea o populaţie mai numeroasă obligaţiile creşteau. Este interesantă propunerea lui Ion Ghica în privinţa gratuităţii serviciilor de cult, preotul nu putea să perceapă nici un fel de taxe pentru botez, cununie, înmormântare şi alte obligaţii bisericeşti. Din nefericire, legea de mai târziu nu a cuprins aceste lucruri. Orice comună de peste 5000 de locuitori avea obligaţia să ţină un corp de pompieri.
Din Secţia III – Despre atribuţiile şi îndatoririle ”Consiliului Comunal” aflăm un sistem de organizare foarte interesant. Mai întâi, primarul(Mare), viceprimarul(ajutorul de Mare) şi consilierii nu primeau bani pentru aceste funcţii. Existau 10 consilieri la 500 locuitori, 20 la 10 000 locuitori şi de aici se adăuga câte un consilier pentru fiecare 5000 de locuitori. Şi în privinţa ajutorilor de primar erau prevederi, astfel de la 2500 de locuitori apărea cel de-al doilea şi de la 10 000 cel de-al treilea.

Obligaţiile financiare ale comunelor
Cea mai interesantă parte a lucrării lui Ion Ghica, mai ales prin prisma prezentului financiar, se referă la ”Cheltuelile şi veniturile comunale”-Secţia VI. Astfel, cheltuielile comunale erau împărţite în obligatorii şi facultative. Cele obligatorii se refereau la întreţinerea localului primăriei, cheltuielile cu materialele consumabile, plata perceptorului municipal şi a celor însărcinaţi cu strângerea taxelor, plata pădurarilor şi paznicilor comunei, orice alte cheltuielile presupuse de funcţionarea unor instituţii la nivelul comunei. Poate că descentralizarea care se doreşte în prezent în România acolo ne va duce în perioada apropiată. De asemenea, veniturile comunelor erau ordinare şi extraordinare dar mult mai multe decât în prezent. În Secţia VIII-Contabilitatea comunelor-Art.124 se spunea: ”Veniturile şi cheltuielile comunale  se făcu de un contabil singur însărcinat, şi sub răspundere de a priveghia intrarea tutulor veniturilor comunei şi a tutulor sumelor ce i s-ar cuveni să priimescă; precum şi de a plăti cheltuelile deslegate de Mare, pone la sumele însemnate după regulă. Tote registrele taxelor, împărţirilor şi prestariloru locale, trebuie a se da în priimirea acestui contabil.”

În loc de concluzii
În afară de distincţia în politică, Ion Ghica a obţinut şi o reputaţie literară prin ale sale ”Scrisori” către Vasile Alecsandri, prietenul său de o viaţă, scrise la Londra şi descriind vechea stare a societăţii româneşti care dispărea repede. A fost şi autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 şi Convorbiri Economice. A fost primul care a susţinut apariţia unei industrii şi al unui comerţ naţional.
Încheiem aceste rânduri cu un citat chiar din Ion Ghica: ”Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit.”

Comments are closed.