În paginile de istorie apărute în săptămânalul nostru şi-a făcut deseori loc numele lui Ion Ghica, revoluţionar paşoptist dar şi unul dintre cei mai importanţi scriitori şi economişti ai epocii. Prieten şi colaborator în timpul Revoluţiei de la 1848 cu generalul Gheorghe Magheru, Ion Ghica a devenit şi rudă prin căsătoria fiicei sale cu Romulus Magheru, ultimul născut al revoluţionarului gorjean. Ion Ghica a fost o personalitate politică importantă şi în deceniile următoare iar opera sa a fost literară, administrativă şi, mai ales, economică. Poate mai puţini ştiu că reforma administrativă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza i se datorează în mare măsură.
În primăvara acestui an se împlinesc 113 ani de la moartea lui Ion Ghica. Fostul revoluţionar paşoptist s-a stins la 22 aprilie 1897 la conacul moşiei sale din Ghergani, judeţul Dâmboviţa, la o vârstă de peste 80 de ani. Căzut astăzi într-o nemeritată uitare în comparaţie cu alţi oameni politici din vremea respectivă, Ion Ghica a avut o contribuţie decisivă la ce a însemnat toate actele publice ale Ţării Româneşti şi României în perioada 1840-1890. De fapt, invocăm o personalitate care s-a remarcat ca om politic şi de stat, revoluţionar, scriitor, ca om de cultură şi ca educator al neamului său.
La o privire generală constatăm că s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. A fost o personalitate marcantă a culturii române şi a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţara noastră.
Demn de strămoşii săi
Ion Ghica are o origine nobilă, născându-se la 16 august 1816 la Bucureşti, ca fiu al banului Dimitrie Scarlat Ghica şi al soţiei acestuia Maria, fiica lui Scarlat Câmpineanu. A fost nepotul lui Ion Câmpineanu, arestat de autorităţi pentru vederile progresiste, înainte de revoluţia paşoptistă. Va studia mai întâi în limba greacă şi doar apoi în limba română cu Ion Heliade Rădulescu. Va fi coleg la şcoala lui Vailant la Sf. Sava cu Nicolae Bălcescu, C.A.Rosetti şi Grigore Alexandrescu. La şcoala românească de la Sfântul Sava va fi elevul gorjenilor prin adopţie Petrache Poenaru şi Eufrosin Poteca.
Pentru că am amintit perioada studiilor, din 1834 el va studia la Paris, în 1841 ajungând inginer de mine. Întors în ţară va avea foarte curând probleme cu autorităţile pentru vederile lui anti-ruse.Deşi nu ştim cu exactitate data, în această perioadă va fi implicat în fondarea societăţii politice secrete ”Frăţia” alături de Nicolae Bălcescu şi Christian Tell.
Se implică tot mai mult în politică, în 1842 mergând la Iaşi cu însărcinarea de a-i oferi lui Mihail Sturdza, domnitorul Moldovei, conducerea Ţării Româneşti. Boierii munteni, în frunte cu viitorul domnitor Gheorghe Bibescu, doreau schimbarea lui Alexandru Ghica dar varianta cu domnitorul Moldovei a eşuat.
Legăturile cu Moldova, decisive
Se pare că întâlnirea cu Moldova a fost foarte importantă pentru tânărul Ghica, el reuşind să devină un apropiat al beizadelei Nicolae Şuţu, postelnic şi efor al şcoalelor din Moldova. Acesta îi va propune să facă cursuri de economie politică la Academia Mihăileană. La 23 noiembrie 1843 se deschidea cursul său la Academia Mihăileană cu prelegerea: ”Despre importanţa economiei politice”, primul curs de economie politică, cu caracter universitar, de la noi. Că a fost vorba de un veritabil succes ne-o demonstrează participarea intelectualilor ieşeni şi moldoveni şi chiar a domnitorului. Academicianul Victor Slăvescu avea să caracterizeze peste ani această perioadă: ”Prezentate cu măiestrie şi cu acel incomparabil talent de povestitor al lui Ion Ghica, problemele economice interesau mult şi după însăşi spusele lui, prelegerile sale erau urmate de multă lume.”Din nefericire, prelegerile din perioada respectivă nu s-au păstrat pentru urmaşi. Reţinem totuşi că alături de alţi tineri intelectuali moldoveni înfiinţează revista „Propăşirea”, apărută în cursul anului 1844. Unul din primele sale studii, „Uniunea vămilor între Moldova şi Valachia”, a fost suprimat de cenzură.
De această perioadă se leagă şi lucrarea „Măsurile şi greutăţile româneşti şi moldoveneşti în comparaţie cu ale celorlalte neamuri, cu un articol asupra mijloacelor de comunicaţii” tipărită în 1848 la Tipografia C.A.Rosetti şi Winterhalder.
Un veşnic călător
Continuând să urmărim cronologic prima parte a vieţii lui Ion Ghica nu putem să nu remarcăm că nu a stat foarte mult într-un loc. Astfel, la sfârşitul anului 1844 pleacă din Iaşi din raţiuni familiare, tatăl său fiind grav bolnav. După moartea acestuia în 1845 va pleca în străinătate, unde va rămâne până în 1847. Este perioada când colindă Italia, Franţa, Anglia etc. La Paris îi va regăsi pe vechii prieteni Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu şi fraţii Brătianu.
În timpul Revoluţiei paşoptiste va fi implicat direct în evenimente, desfăşurând la Constantinopol o activitate diplomatică foarte importantă. Că a fost apreciată activitatea sa o vedem mai târziu, Ion Ghica va fi numit în 1854 guvernator al insulei Samos de către sultan la propunerea ambasadorului britanic Redcliffe. Încă o recunoaştere, la 18 februarie 1856 sultanul îi conferă titlul de Prinţ de Samos (18 februarie 1856).
Ajutor şi duşman al lui Alexandru Ioan Cuza
Va reveni în ţară în 1857 ca mai toţi exilaţii revoluţionari şi se va implica direct în toate marile evenimente politice care aveau să ducă la unirea celor două Principate, în ianuarie 1859. Se va apropia foarte mult de Cuza prin mijlocirea prietenului său Vasile Alecsandri. Între 6 martie şi 26 aprilie 1859 va fi ministru de Interne în Moldova iar apoi în Muntenia în perioada 11 octombrie 1859-27 mai 1860. Legăturile sale cu domnitorul se vor detrona treptat, mai ales după lovitura de stat a lui Cuza din 1864. Va fi implicat direct în „monstruoasa coaliţie” care l-a detronat pe domnitorul Unirii.
Drept recunoaştere a contribuţiei sale, după 11 februarie 1866 şi până la venirea pe tron a lui Carol I(10 mai 1866) va conduce Guvernul şi va ocupa şi funcţia de ministru de Externe. Va continua să ocupe funcţii politice şi în timpul lui Carol I, ca ministru(15 iulie 1866-28 februarie 1867) şi prim-ministru(15 decembrie 1870-10 martie 1871). După câte o să vedem în episodul viitor, după 1871 nu va mai face politică militantă.
