Școala, o preocupare pentru regimul comunist (VII)

Loading

În ultimii ani au existat multiple preocupări istoriografice pentru trecutul învățământului de pe aceste meleaguri, perioada comunistă fiind mai puțin aprofundată deși este cea mai plină de realizări. Statul comunist a investit în școli, practic atunci s-a construit rețeaua școlară care funcționează și în prezent. Încercăm să punctăm câteva momente importante din învățământul acelei perioade care nu a însemnat doar investiții ci și ideologizare, scăderea calității actului educațional spre sfârșitul perioadei și aceea practică agricolă care nu era prea populară printre părinți și elevi.

Elevii erau în prim-planul manifestărilor propagandistice
Elevii erau în prim-planul manifestărilor propagandistice

Într-un sondaj efectuat în ultimii ani, 86% dintre români cred că învăţământul din trecut era mai bun decât cel din prezent, acest „trecut” reprezentând de fapt perioada de dinainte de 1989, atunci când „chiar se făcea carte”. Cei care studiază această perioadă specială din istoria naţională au suficiente argumente pentru o asemenea impresie deşi, dacă este să privim lucrurile prin perspectiva istoriei trăite, este nevoie de multe nuanţări şi poate de o analiză mai profundă. Cu siguranţă însă, generaţiile aflate acum la maturitate s-au format într-un asemenea tip de învăţământ cu plusurile şi minusurile lui.

Superlativele epocii

Dacă înainte de ultimul război mondial în toate şcolile din România învăţau 1 664 014 elevi(1938-1939), ultimul an al regimului Ceauşescu dusese cifrele pentru şcoli generale şi liceu la 4 544 251 elevi. Cu toate acestea, ponderea cheltuielilor pentru învăţământ din PIB era în 1989 de doar 2,1%, e adevărat la alte cifre faţă de cele din prezent. Şi ca să păstrăm nota critică, românii erau pe locul 17 din 25 la capitolul numărul mediu de ani de şcoală alpopulaţiei în vârstă de 25 de ani şi peste.
Evoluţia învăţământului românesc în anii comunismului a fost una dinamică iar cifrele sunt dovezi concludente. Dacă în 1972-1973 se aprecia că unul din 5 cetăţeni ai Românei erau cuprinşi într-o formă de învăţământ, adică erau înregistraţi peste 4,5 milioane de elevi şi studenţi, în 1983-1984 lucrurile se îmbunătăţiseră simţitor, 5 888 358 elevi şi studenţi însemnând un raport de ¼ a celor cuprinşi într-o formă de învăţătură. Este interesantă şi cifra cadrelor didactice, 241 411 persoane, destul de apropiată de numărul din prezent când numărul elevilor şi studenţilor s-a redus cu aproape o treime.

Neajunsurile învăţământului comunist

A privi la modul idealist învăţământul românesc în anii comunismului ar fi o mare greşeală. Au fost disfuncţii majore, unele care au lăsat urme adânci, cum ar fi amânarea introducerii învăţământului de 10 ani, creşterea procentului de abandon şcolar după clasa a VIII-a, dar, mai ales, intenţia declarată a conducerii statului de a proceda la o sporire a controlului politico-ideologic, asupra şcolii româneşti, alterându-i, astfel, misiunile tradiţionale formativ-educative. Din nefericire, ultimii 10 ani ai dictaturii au fost grei şi pentru învăţământ, mai ales după sporirea controlului statului asupra şcolii. Este relevantă din acest punct de vedere o situaţie reieşită din studiile făcute de specialişti, în timp ce pe totalul forţei de muncă ocupate în economia naţională în perioada 1950–1989, s-au menţinut creşteri numerice, în ceea ce priveşte populaţia ocupată în ramura învăţământ, cultură şi artă, evoluţia ascendentă în efective şi procente s-a menţinut numai pentru intervalul 1950–1980, de la 191,4 mii persoane respectiv 2,3% din total în 1950, la 430,4 mii persoane şi respectiv 4,2%, din total în 1980, pentru a scădea la 412,5 mii persoane şi respectiv 3,9%, din total în 1985 şi la 378,8 mii persoane şi, respectiv, 3,4% din total, în 1989. Astfel, dinamica populaţiei ocupate din ramura învăţământ, cultură şi artă a înregistrat, comparativ cu 1950=100, creşteri de 132, în 1960, de 191, în 1970 şi de 225, în 1980, pentru a scădea la doar 216, în 1985 şi 195, în 1989.
Subscriem concluziilor prezentate într-un studiu al cercetătorului Dan Constantin Rădulescu, că evoluţia generală a învăţământului românesc înregistrează, între 1948–1989, atât progrese, cât şi neajunsuri şi scăderi, în ceea ce priveşte numărul unităţilor şcolare de toate gradele, efectivelor cadrelor didactice şi numărul elevilor şi studenţilor şcolarizaţi. Asta nu înseamnă că respectiva perioadă nu a avut aportul ei la dezvoltarea societăţii româneşti, cea care a generat şocul din 1989. (Va urma)