De curând, toate aşteptările profesorilor legate nu de promisiunile politicienilor, ci de repunerea pe locul binemeritat pe care ar trebui să fie aşezaţi aceştia, s-au risipit. Desigur că o mare parte din aşteptări vizau acest nou ministru care, credeam noi, ne-ar înţelege mai mult decât un constructor şef. Este adevărat că orice nou ministru, odată instalat în scaunul frumos din piele lucioasă, încearcă să schimbe, să adauge, să rezolve tot ce pare a fi mai puţin bun şi să adauge bunul (plac). Acum, imperativul progres şcolar apare ca o necesitate urgentă, realizabilă daca nu în câteva zile, măcar în ceva săptămâni. Doamna ministru întreprinde măsuri reuşite pentru realizarea acestui deziderat. Răsplăteşte performanţa. Prima oară, a dăruit, din mărinimie, 50% creştere salarială. O, nu … de fapt 33 %. Dacă mă gândesc mai bine erau 28 %, că 5 % primea orice bugetar. Apoi, criza – ştiţi doar de criză, toată lumea ştie (numai ei nu ştiau), ne-a dăruit 5 %, ca tuturor. Acum se taie şi cele 5 procente şi cam tot ce mai era. Dar a tăia sporul de merit (aşa zisul salariu de merit) mi se pare o nebunie. Desigur că acest salariu de merit trebuie într-un fel sau altul reformat. Acordarea lui încinge spiritele într-o şcoală mai mult decât orice altceva (toţi profesorii cred că-l merită, şi-l merită) însă neacordarea lui va crea o involuţie educativă, o barbarie, o lipsă de respect faţă de profesorii care documentează palpabil, mai mult decât alţii, munca realizată poate în ani de zile. Fără acest salariu de merit, dezamăgirea cadrelor didactice va fi maximă. Performanţa şcolară va scădea dramatic. Şi, oricum, dacă vom privi cu atenţie, vom vedea că performanţa şcolară este pusă în spatele profesorilor ca un sac de cartofi ce trebuie cărat repede şi, înainte de a ajunge la destinaţie trebuie, deja, să fie curăţit şi băgat în oală. Ori, performanţa şcolară, după câte ştiu eu, ar aparţine întregii societăţi. Nu profesorilor trebuie să li se impute lipsa performanţei, ci societăţii de astăzi că nu-şi preţuieşte valorile şi, de ce nu, profesorii. Fără medici, unii dintre noi vor trăi, fără funcţionari poate nu vom avea drumuri, fără poliţişti poate că ne vom apăra ca în Vestul Sălbatic, dar fără educaţie toţi vom fi…nimic. Acest nimic are un singur duşman – profesorul.
