La nivelul Uniunii Europene, România nu a fost nicicând un bun exemplu, doar că este nevoie de noi acolo. Ne-am împrumutat însă în ultimii ani, în stânga şi dreapta, uitând că orice împrumut trebuie restituit şi cu dobândă. În urmă cu șapte ani, la aderarea României în U.E. au existat numeroase raţiuni geopolitice. Ne-am trezit apoi în opinci şi flămânzi într-o Europă care ne-a ridiculizat ori de câte ori a avut ocazia. Am plecat capul şi umili am mers mai departe.
Teoretic problema era una simplă, dar privind lucrurile din altă perspectivă, mentalitatea nu s-a schimbat, iar nivelul de trai nu a crescut prea simţitor în ultimii ani. Din contră s-a simţit un regres. Şi toate acestea doar pentru că nu am reuşit să ne aliniem noilor standarde.
Ca număr al populaţiei şi ca suprafaţă, suntem a şaptea ţară din Uniunea Europeană şi nu este de închipuit că, odată, am putea ajunge şi a şaptea putere economică, lucru care ne-ar conferi, fără discuţie, şi o mai mare putere de influenţă în cadrul Uniunii. Acest deziderat nu se va împlini însă niciodată. Adevărul este că, de 23 de ani, România se află la periferia Europei, la aproape toate capitolele. Şi aici va rămâne pentru foarte mult timp.
După toți acești ani de democraţie prost înţeleasă consecinţele sunt greu de suportat. S-au adaptat doar unii politicieni şi cei care au ştiut să facă afaceri cu statul. Restul încearcă din răsputeri să supravieţuiască.
În prezent, se poate vorbi despre „măsuri luate pentru conservarea principalelor funcţii vitale ale economiei, aflată în plin proces de hibernare, reducându-şi consumul, până la nivelul de supravieţuire şi aşteptând vremuri mai bune, atât pe plan naţional, cât şi european.” Este acesta unul dintre răspunsurile oferite de cei care conduc astăzi economia țării. O astfel de abordare nu face decât să arate lipsa de interes, atunci când vorbim de economia românească.
