Reguli, reguli… Un fel de legi. De fapt, nişte legi care nu sunt aprobate şi publicate în Monitorul Oficial, după care justiţia te pedepseşte pentru că nu le respecţi, dar care, pentru grupul care le adoptă au aceeaşi putere. Sau ar trebui să aibă. Reguli de circulaţie, reguli de comportament, reguli acceptate de grup, sau impuse de cel care are dreptul să le impună. Dacă n-ar exista regulile, atunci ne-am ciocni unii de alţii (ceea ce chiar se întâmplă în cazul accidentelor de circulaţie, de exemplu, tocmai pentru că cei vinovaţi nu respectă regulile). N-am mai reuşi să facem ceea ce facem: ciment, drumuri, pâine- pentru că nu am respecta reţeta. Nu ne-am mai juca, pentru că fiecare joc are nişte reguli, iar dacă nu se respectă, jocul nu există. Acum, că am stabilit pentru ce sunt bune regulile, hai să vedem câţi sunt cei care le respectă. Vă spun eu: majoritatea dintre noi. Majoritatea dintre noi: ne plătim impozitele, nu furăm, conducem preventiv, ne facem treaba la locul de muncă, aruncăm gunoiul la tomberon, nu consumăm apă inutil, îi respectăm pe cei de lângă noi. Asta pentru că vrem să respectăm regulile. Asta pentru că gândim pe termen lung şi dorim binele întregului grup. Chiar dacă asta presupune restricţii pentru fiecare în parte. Vin, însă, oportuniştii, teribiliştii şi se pun de-a doua. Nu gândesc la binele nostru, al tuturor, pe termen lung, ci la binele lor, pe loc şi cât mai mare. Aşa că fură din cimentul din care trebuie făcute construcţii, fără să le pese că respectivele construcţii vor fi, astfel, mai slabe; pe marginea unui drum pentru noi toţi, din banii pentru drum, fac şi o vilă pentru ei, chiar dacă nu le vor mai ajunge banii pentru a face drumul cum trebuie, chiar dacă va urma să se strice în scurt timp; fură de la altul să le fie bine lor, înşeală oameni, care, de bună credinţă, se lasă pe mâna lor, crezând că, dacă sunt ei cinstiţi, aşa e toată lumea. Îmi amintesc, acum, un banc de pe timpul lui Ceauşescu, pe vremea când singura opoziţie a oamenilor erau bancurile spuse în şoaptă, să nu audă oamenii regimului: un cetăţean a venit acasă fericit şi i-a spus nevestei: ”Dragăăă, au pus cărţi de telefoane la telefoanele publice. Sunt şi ele publice, adică ale noastre, ale tuturor. Eu, pe-a noastră am luat-o acasă…”. Şi în timpul nostru se întâmplă cam la fel. Iar cel mai uşor e să nu respecţi regula de a nu fura când ai de-a face cu Statul. Pentru că el, săracu*, nu ştie să ţipe când îl calcă hoţii. E drept că sunt unii plătiţi să păzească ce-i al Statului, aşa că, dacă vrei să furi nu trebuie decât să-i dai şi celui pus să păzească. Adică să furaţi împreună.
Ia să mai vedem. Cum trăiesc cei care nu respectă regulile? Din păcate, bine. Cum trăiesc cei care le respectă? Din păcate, rău. Există un singur risc pentru prima categorie. Ca cei cu care s-au înhăitat să le ţină spatele, ca să nu-i pedepsească nimeni pentru că nu respectă regulile, să pice de pe funcţiile importante pe care le au, din care fac trafic de influenţă pentru a-şi apăra prietenii, după care să pice amândoi. Există, însă şi alt variantă. Cel obişnuit să încalce regulile, când vede că ”propta” sa pică, se desprinde repede de ea şi caută alta, în persoana celui venit să ocupe postul rămas vacant. Mai rămâne de văzut dacă cel venit pe funcţie e dispus să facă astfel de concesii. De multe ori da, pentru că e numit de un partid, căruia trebuie să-i întoarcă serviciul, ajutându-l cu bani pentru alegeri. Ori, cum nu-i convine să-şi decimeze salariul, e foarte posibil să accepte atenţii de la contribuabili. Deci, să respectăm sau nu regulile? Cum e mai bine?
