Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Prin toamnă, mestecenii de aur trec!

Prin toamnă, mestecenii de aur trec!

Submitted by on 29 October 2013articol citit de 1,533 ori | No Comment

Soarele străluceşte cu putere pe albastrul clar al cerului de octombrie. Ireal de spectaculos, peisajul tomnatic este învăluit în lumină şi umbre de puterile dumnezeieşti. Coborâm pe sub plaiul cu mesteceni, între Polovragi şi Baia-de-Fier.

Pădurea de mesteceni aşteaptă deja un nou anotimp

Pădurea de mesteceni aşteaptă deja un nou anotimp

Trecem podul peste dâra de poveste a Olteţului, râul cu apă limpede, zburdalnică, abia scăpat din ferăstraiele cheilor sălbatice. Adăstăm câteva clipe în poiana cu duzi galbeni de sub greabănul muntelui, sub culmile îmbrăcate în nuanţe de galben şi roşu, tulburător de frumoase, cu care mestecenii se mândresc în miez de toamnă. Sunt arborii solitari şi maiestuoşi, unici în coloritul anotimpului, prin curajul şi demnitatea cu care se caţără şi străjuiesc din loc în loc piemontul. Sunt acei vajnici străjeri biciuiţi de tăişul viscolelor, recunoscuţi şi admiraţi între arborii versanţilor pentru albul imaculat al tulpinilor mângâiate de lumina soarelui plăpând.

Toamna-i aici, iarna-i aproape

Stăm la poveşti pe butucii de stejar înecaţi în val de frunze veştede. Încercăm să înţelegem câte ceva din suferinţele pădurii. Să ne deschidem braţele, să îndepărtăm orice tăiş de la tulpina arborilor. Privim spre corola munţilor şi ne încântă imaginea pădurii de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Parcă îi simţim respiraţia, mestecenii zâmbesc şi ne fac cu mâna, lăsându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziş frânturi din azurul ceresc. A rămas agăţat de stâncării izvorul, ca un sprinten gând de fericire. Şi-au mai rămas acolo, pe povârnişul muntelui, sufletul şi dorul sătenilor, fluierul ciobanilor, hăulitul băciţelor în veşminte albe, tainice cântece de păsări. Dincolo de ochii îngânduraţi de amintiri găsim tulpini golaşe de fag de pe care frunzele s-au călătorit triste spre misterele crângurilor. S-a resemnat bradul în acoperiş de casă. Sub el ne retragem în vârf de iunie de vâlvora arşiţei şi ne ogoim setea cu cireşele amare culese din ofranda sălbaticei păduri. Dincolo de cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa. Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne leagănă visele. Şi scândura din care bunicul a construit carul pentru boi. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi fusul caierului alb. Şi crucea din răsfir de drumuri. Şi câte alte bunuri dăruite omului de pădure, am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană.
Rătăcesc de azi tot mai puţine frunze prin pădure. Şi-n Cernădia, şi-n Aniniş, şi-n Crasna, pe Culmea Bălanilor, spre Novaci şi Hirişeşti, peste tot ţinutul cuprins de vălul toamnei. În buimăcia timpului, vântul îşi slăbeşte încet chingile. Gânduri pustii ne răresc paşii spre templul copacilor fără frunziş, fără păsări, fără cântec. O ciută păşeşte speriată peste ogaşul înfundat de frunze fără duh. Nu spune nimic pădurea despre iubirile verii. Ce-ar face iarna pentru copacii-ncremeniţi de ger?
Soarele scapătă tăcut spre orizont. Vorbele pădurarului sunt încărcate de respect pentru pădure. Razele-i brăzdează chipul de oştean rămas niţel din drum, să se odihnească şi să povestească. Undeva, sub cojocul gros de frunze căzute, se aude cum creşte o nouă pădure. Ea ne poate spune câte ceva despre zbenghiul copiilor cu tălpile goale prin covorul de iarbă fragedă şi moale. Despre mâinile lor reci şi curate, ca nişte pâraie petrecute prin verdele primordial al codrului, cu care culegeau chite de fragi din candoarea lăstarilor de lumină.
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi, să adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori şi-n ochi de frunziş tandre mărturisiri de inimă şi gând. Privirea şi surâsul pădurii de mesteacăn rămân în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă. Neica Haralambie, pădurarul, se opreşte în poarta casei, la Cărpiniş, sub umăr de ponor. În curând, paşii lui vor face cale după cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci golaşi, să vadă ce mai fac mestecenii. Va afla că în mugurii lor sunt alte frământări de primăvară!

Comments are closed.