Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Prezervarea valorilor arhitecturale ecleziastice şi civile din Gorj

Prezervarea valorilor arhitecturale ecleziastice şi civile din Gorj

Submitted by on 16 June 2010articol citit de 5,545 ori | No Comment

Lista monumentelor istorice din România, aprobată de către Ministerul Culturii şi Cultelor în 2004, cuprinde 511 monumente istorice situate în judeţul Gorj. Între acestea sunt: 90 de situri arheologice, 369 de monumente de arhitectură, 28 de monumente de for public şi 24 de monumente comemorative. Dintre monumentele de arhitectură, cele mai numeroase sunt bisericile, dintre acestea 117 fiind de lemn şi 65 de zid. De altfel, Gorjul are cele mai multe biserici de lemn înscrise în harta monumentelor istorice din România.

Biserica de lemn din Ceauru - Bălești are o vechime de aproximativ trei secole şi jumătate

Unele dintre cele mai vechi biserici de lemn din Gorj sunt: biserica Sf Arhangheli din Ceauru, comuna Băleşti (1672), biserica cu hramul Intrarea în biserică de la Slăvuţa, comuna Cruşeţ (1684), biserica cu hramul Sfinţii Voievozi din Bălăneşti (1680), biserica Sfântul Gheorghe din Rugi-Turcineşti (1691), biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Bumbeşti-Piţic (1640), refăcută în 1833. Pe lângă acestea, în .lista monumentelor istorice sunt m enţionate alte 49 de biserici de lemn din secolul al XVIII- lea.
Specific bisericilor de lemn din Gorj este dispunerea temeliei direct pe pământ, prezenţa peretelui plin între pronaos şi naos, ca în cazul bisericilor: Adormirea Maicii Domnului de la Didileşti, comuna Câlnic, Sf. Vasile de la Pieptani, Câlnic, Intrarea în biserică de la Ungureni- Oprişeşti, comuna Crasna, precum şi absenţa clopotniţei peste pronaos.

Bisericile de lemn din Gorj din secolele XVII-XVIII aveau clopotniţa deasupra pronaosului, această caracteristică fiind prezentă şi la bisericile construite la începutul secolului al XlX-lea, precum: biserica Sf. Arhangheli din Baia de Fier, Sfântul Nicolae din Negomir.
Elemente de arhitectură ecleziastică
Arhitectura bisericilor de lemn impresionează atât datorită metodelor de îmbinare a bârnelor utilizate de către meşterii locali cât şi prin bogăţia decorurilor întâlnite pe stâlpii din pridvor, pe uşa de la intrarea în biserică, pe cornişe şi pe tălpile (bârnele) de temelie. Acestea folosesc motive precum, şarpele, mărul, crucea, pomul vieţii sau brâul care, uneori, înconjoară întreaga biserică.
Acoperişul bisericilor era realizat din şiţă prinsă cu ajutorul unor cuie de lemn de către meşteri specializaţi în construirea unor astfel de învelitori.
In majoritatea cazurilor, ctitorii bisericilor de lemn din Gorj au fost moşneni (ţărani liberi), dar există şi biserici ctitorite de către boieri..
In unele cazuri, atunci când o comunitate ce construise o biserică de lemn era nevoită să se strămute din locurile de baştină, aceasta îşi muta pe noul amplasament şi biserica de lemn. Astfel, s-a realizat strămutarea bisericilor: Sf. Nicolae de la Valea Pojarului, comuna Bustuchin, în anii 1825-1830, a bisericii Sf Nicolae de la Şura, comuna Slivileşti, a bisericii Sf Paraschiva de la Glodeni, comuna Bălăneşti şi a bisericii Sf Treime de la Pişteştii din Deal, comuna Scoarţa.

Caracteristici ale bisericilor
Bisericile de lemn din zona centrală a Gorjului se caracterizează prin realizarea în consolă a celor două mese necesare desfăşurării ritualului religios: proscomidarul şi diaconiconuf. Există 42 de biserici ce prezintă aceste caracteristici, precum: biserica Sf. ArhangheH din Doseni, biserica cu hramul Intrarea în biserică din Mirosloveni, comuna Albeni, biserica Sf. ArhangheH din Sohodol, comuna Baia de Fier, Sf. Arhangheli din Ceauru, comuna Băleşti, Adormirea Maicii Domnului, Crasna din Vale, comuna Crasna.
Pe latura sudică a unora dintre bisericile de lemn din Gorj este prezent scaunul de judecată, care se păstrează în unele biserici în forma sa originală: biserica Sf   Voievozi  din  Toropi,  comuna  Bălăneşti,  biserica Înălţarea
Domnului din Ciopleşti, comuna Pojogeni, biserica Sf. Nicolae din Şura, comuna Slivileşti, biserica Sf. Gheorghe din Rugi, comuna Turcineşti.
O categorie aparte este reprezentată de către bisericile cu pridvor la altar, cele mai cunoscute dintre acestea fiind: biserica Sf. Nicolae din Colibaşi, comuna Scoarţa şi biserica Sf. Nicolae de la Valea Pojarului, comuna Bustuchin.
In concluzie, bisericile de lemn din Gorj reprezintă un tezaur de valori materiale puse de către ctitorii lor în slujba valorilor spirituale ortodoxe, motiv pentru care necesită o atenţie deosebită din partea contemporanilor. De aceea este necesară conservarea şi introducerea lor în circuitul turistic, în contextul unei societăţi modeme ce se bazează pe cunoaştere şi parcurge un proces rapid de integrare şi globalizare.

Culele Gorjului
Culele erau locuinţe fortificate construite, în special, de către boierii olteni în scopul apărării avutului şi vieţii familiilor boiereşti în timpul numeroaselor invazii otomane ce se succed de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea.
Denumirea derivă de la termenul turcesc kule care înseamnă turn. Astfel de construcţii se întâlnesc în tot spaţiul balcanic în: Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia şi Grecia.
Acestea aveau ziduri de piatră sau cărămidă cu grosimi ce variau între 0,7 şi 1 metru, prevăzute cu deschizături pentru tragerea cu arma. Legătura dintre etaje se făcea printr-o scară interioară sau exterioară de lemn. Planşeele dintre etaje erau realizate din bârne masive de lemn. Ultimul nivel era prevăzut cu un cerdac cu arcade şi coloane.

Evoluţie arhitecturală a culelor
Culele au evoluat din punct de vedere arhitectural, atingând apogeul în a doua jumătate a secolului al XVlII-lea. Astfel, culele au devenit unele dintre cele mai interesante şi mai spectaculoase construcţii din Oltenia. Ele se răspândesc în întreaga regiune în condiţiile slăbirii autorităţii domneşti şi supunerii regiunii unei intense dominaţii otomane la începutul secolului al XVII-lea. Starea de nesiguranţă din regiune sporeşte ce urmare a răscoalei seimenilor din 1655.
De obicei, culele sunt aşezate pe culmi de dealuri, în puncte strategice, la confluenţa a două râuri, sau în apropierea unor vestigii romane, ca în cazul culei de la Curtişoara. Arhitectura caracteristică este definitivată în perioada fanariotă (1716-1821) când culele devin tot mai numeroase şi îşi extind aria de răspândire.
Pe actualul teritoriu al judeţului Gorj au fost menţionate în trecut 24 de cule, astăzi păstrându-se în forma iniţială doar 3 dintre acestea: cula Comoiu de la Curtişoara, cula Cioabă-Chintescu de la Şiacu şi cula Crăsnaru de la Groşerea. Pe lângă acestea s-a păstrat casa-culă de la Glogova care s-a construit pe locul unei cule mai vechi.

Cula Cornoiu, reprezentativă
Una dintre cele mai reprezentative cule din Gorj este cula de la Curtişoara, cunoscută sub numele de cula Comoiu şi integrată muzeului arhitecturii populare de la Curtişoara. Aceasta era o locuinţă permanentă, având trei nivele (caturi) şi fiind amplasată pe un platou ce domină valea Jiului, asigurând vizibilitate spre sud, în direcţia Tg-Jiului.
Alexandru Ştefîilescu, istoric gorjean şi fondatorul Muzeului Gorjului, aprecia în lucrarea Gorjul istoric şi pitoresc, editată la Tg-Jiu în anul 1904, referindu-se la cula de la Curtişoara că este cea mai faimoasă şi mai elegantă culă din Gorj. Deşi numele celui care a construit-o nu este cunoscut, cert este faptul că în anul 1785, ea aparţinea logofătului Comea. Va rămâne în proprietatea familiei acestuia până în 1927, când este cumpărată de către Constantin Neamţu, bancher şi om politic liberal din Craiova.
Un detaliu arhitectonic interesant al culei de la Curtişoara este turnuleţul cu acoperiş, situat în spatele culei şi legat de aceasta printr-un coridor aflat la primul nivel
Cula de la Curtişoara a fost restaurată integral în anii 1966-1967, iar ulterior a fost integrată muzeului etnografic în aer liber de la Curtişoara inaugurat în anul 1975. Aici au fost aduse mai multe locuinţe tradiţionale gorjeneşti construite în cea mai mare parte din lemn.

cula șiacu slivilești

Cula Şiacu e pe cale să se prăbuşească

Cula Şiacu, Cioabă- Chintescu
Cula din satul Şiacu, comuna Slivileşti, cunoscută şi sub denumirea de cula Cioabă-Chintescu are trei nivele şi a avut iniţial rol de veghe, refugiu şi apărare. Construcţia culei din Şiacu a fost începută în anul 1818, în timpul domniei lui Alexandru Şuţu, de către boierul Răducan Cioabă. După moartea acestuia, construcţia este definitivată în 1822 de către boierul Marin Chintescu, care se căsătorise cu Zoiţa Izvoranu, văduva lui Răducan Cioabă.
Cula de la Şiacu are ziduri groase din cărămidă, la parter existând un beci, tavanul acestuia fiind realizat din bârne groase de stejar acoperite cu scândură. Peste parter au fost construite două caturi [etaje, n.n.]. Fiecare cat are câte o încăpere cu firide şi cu trei ferestre.
Cula este construită pe un deal pentru a oferi posibilitatea de supraveghere asupra văilor Slivileştilor, Bolboşilor şi Trestioarei. Intr-o perioadă mai liniştită, cei care au stăpânit această culă, i-au adăugat o scară de lemn acoperită, lipită de peretele exterior, ce urca direct la primul cat.
Alte construcţii adăugate faţadelor laterale au diminuat eleganţa arhitecturală a culei, dar acestea au fost înlăturate în timpul restaurării din anii 1966-1967 când cula a fost readusă la forma sa iniţială. Cu prilejul acestor lucrări de restaurare s-a descoperit o tainiţă, bine păstrată, la etajul al doilea.

Cula Groşerea, incendiată de două ori
Cula din Groşerea, compusă din parter şi două caturi, este asemănătoare culei din Şiacu. A fost construită pe povârnişul unui deal ce domină valea Groşerea şi valea Gilortului oferind vizibilitate spre sud până dincolo de Ţânţăreni, precum şi pe valea Jiului.
La catul al doilea, pe pereţii dinspre est şi sud a fost realizat un balcon din lemn utilizat ca punct de observaţie asupra văilor Jiului şi Gilortului.
Cula din Groşerea a fost construită de către Costache Săvoiu şi de către soţia sa Ecaterina, fostă Frumuşeanu. în 1796 este primită ca dotă de către fiica lor, Elena, la căsătoria cu Achil Crăsnaru, fiind stăpânită ulterior de către descendenţii familiei Crăsnaru. în 1801 cula a fost prădată şi incendiată de către turci, fiind refăcută, probabil, de către Achil Crăsnaru .
Cula are un plan perfect pătrat, fiind folosită iniţial ca loc de refugiu. Ea făcea parte dintr-un ansamblu arhitectural compus din conacul boieresc, în care a funcţionat şi şcoala satului, şi unele depozite.
Ulterior, cula a fost amenajată pentru locuit, fiind construite sobe cu coşuri. La parterul culei se află beciul, la primul cat se află o încăpere folosită ca bucătărie-sufragerie şi o cămară pentru alimente, iar la catul al doilea, o cameră cu ieşire în cerdacul aflat pe faţada dinspre Gilort.
În 1898 cula a fost incendiată în urma unui trăsnet, dar a fost refăcută. După o perioadă în care a fost abandonată, cula de la Groşerea a fost restaurată în anul 1966, în interiorul ei fiind amenajat un muzeu etnografic.

Cula Glogovenilor, restaurată şi întreţinută

Cula Glogoveanu, administrată de Tudor Vladimirescu
Cula de la Glogova are la origine o casă fortificată ce a aparţinut pitarului Necula Glogoveanu. Se pare că aici a locuit pentru scurt timp Paul de Alep care îl însoţea pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria prin Ţările Române de la mijlocul secolului al XVII-lea. în acea perioadă casa avea doar parter.
Un secol mai târziu, când Matei Glogoveanu devine consilier imperial în timpul ocupaţiei austriece a Olteniei, iar fiul său Ioniţă ocupa importante dregătorii în Divanul ţării, se construieşte deasupra beciurilor un etaj.
Intrarea se face pe o scară de lemn ce asigură accesul la foişorul de la etaj, prevăzut cu stâlpi de lemn şi cu un parapet de zidărie cu metereze pentru tragerea cu arma.
In această culă aparţinând familiei boierilor Glogoveni a locuit o perioadă Tudor Vladimirescu în calitatea sa de administrator al moşiei Glogovenilor. Aici a învăţat Tudor noţiuni de retorică, gramatică şi limba greacă.
Cula din Glogova este considerată de către specialişti o formă premergătoare a culelor, ea fiind în fapt o casă boierească fortificată.
În cursul lucrărilor de restaurare la care a fost supusă cula a fost înlocuită uşa de lemn masiv a beciului, ce era prevăzută cu găuri pentru tragere, precum şi uşile interioare. Uşa beciului a fost transportată la muzeul etnografic de la Goleşti, judeţul Argeş.

Casa Cartienilor, muzeu popular
Casa-culă din satul Cartiu, comuna Turcineşti, prezintă parterul şi două etaje, fiind datată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Parterul este format din beciuri boltite, iar zidurile sunt realizate, până la înălţimea de 1,2 metri, din bolovani de râu, peste această înălţime fiind realizate din cărămidă.
Cula de la Cartiu are un aspect pitoresc datorat scărilor de lemn şi cerdacurilor care înconjoară zidurile exterioare. Ea este aşezată pe valea pârâului Cârtişor, între Schela şi Arsuri, în apropierea văii Jiului.
Această culă a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului. în anul 2004 s-a încheiat o amplă restaurare ce a încercat să redea clădirii o înfăţişare cât mai fidelă imaginilor de epocă. De atunci, cula Cartianu găzduieşte un muzeu etnografic aflat în administrarea Muzeului Judeţean Gorj Alexandru Ştefulescu.

Proiect
În pofida unor realizări privind restaurarea şi conservarea culelor de la Curtişoara, Glogova şi Cartiu, persistă problemele legate de situaţia culelor de la Groşerea şi Şiacu.
Considerăm că restaurarea acestora este imperios necesară, ca şi elaborarea unor proiecte de promovare a turismului cultural în Gorj şi în zona de nord a Olteniei. Aceste proiecte ar putea integra mănăstirile din nordul Gorjului, o parte a bisericilor de lemn din Gorj, precum şi culele din această zonă în cadrul unor circuite turistice ce ar putea fi promovate, cu succes, în ţară şi în străinătate..

Comments are closed.