Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Prezervarea valorilor arhitecturale eclesiastice şi civile în contextul globalizării

Prezervarea valorilor arhitecturale eclesiastice şi civile în contextul globalizării

Submitted by on 7 July 2010articol citit de 2,698 ori | No Comment

Secolul al XXI-lea se prefigurează a fi, analizând evoluţia societăţii la scară macro-cosmică, consfinţirea şi consolidarea tendinţei de globalizare a lumii, demers cu perioade statornice şi permanente în istorie, de la epocile matriarhale, până la prăbuşirea imperiilor recente. Apartenenţa la spaţiul cultural european şi construirea a ceea ce numim identitatea culturală europeană impune, principial, o abordare inter-sectorială, care să armonizeze obiectivele economice, comerciale, sociale cu cele culturale, identitare, spirituale, atât la nivelul fiecărei ţări, cât şi ca politică şi practică europene.

cula șiacu slivilești

Cula Şiacu grav degradată (aici înainte de prăbuşirea acoperişului)

De câţiva ani, România se bucură de inserţia în spaţiul european, dorindu-şi să galopeze în ritmul cuceririlor/statusurilor economice ale ţărilor din vest, demers presărat cu numeroase rateuri, izvorâte din dorinţa „implementării” cunoscute a unor forme fără fond, lăsându-se la index axele fiinţiale ale identităţii naţionale şi ale unei integrări de succes – cultura şi tradiţiile poporului, dacă vocabula din urmă nu induce repulsie, dat fiind contextul „european”.
Apartenenţa la spaţiul cultural european şi construirea a ceea ce numim identitatea culturală europeană impune, principial, o abordare inter-sectorială, care să armonizeze obiectivele economice, comerciale, sociale cu cele culturale, identitare, spirituale, atât la nivelul fiecărei ţări, cât şi ca politică şi practică europene.
În spaţiul pan-european, astfel configurat, diversitatea de creaţii, obiective patrimoniale şi tradiţii culturale ale ţărilor membre nu se constituie în sursă de divizare şi conflicte, ci trebuie percepută ca bogăţie/îmbogăţire comună.
Analizând oferta ţării noastre în această piaţă comună, vom constata posibilitatea unei prezenţe onorabile la standul culturii comune şi îndeplinirea cu brio a principiilor calităţii şi cantităţii obiectivelor care dau identitate naţională şi valenţă europeană pentru un popor care a fost dintotdeauna (spaţial şi etno-cultural) integrat.

Gorjul în patrimoniul universal
Regionalizând, Oltenia şi în special Gorjul, îşi pot aduce o contribuţie consistentă la spaţiul cultural naţional şi european, prin monumentele lor de certă valoare istorică şi arhitecturală, care, în contextul dinamicii societăţii globale, se pot constitui în mijloace sigure, pentru un stat şi o naţiune integrate în sistemele de fiinţare globală, de prezervare a identităţii proprii şi de rezonanţă în corala armoniei comune europene.
Cuantificând, la modul capitalist, în judeţul Gorj se regăsesc în Lista Monumentelor Istorice, elaborată de Ministerul Culturii şi Cultelor în anul 2004, 511 monumente istorice, dintre care 369 monumente de arhitectură, 90 de situri arheologice, 28  monumente de for public şi 24 monumente comemorative.

Bisericile de lemn din Gorj păstrează stilul de îmbinare în coadă de rândunică

Bisericile de lemn din Gorj păstrează stilul de îmbinare în coadă de rândunică

Bisericile de patrimoniu din Gorj
Dintre monumentele de arhitectură, cele mai numeroase sunt cele eclesiastice – 117 biserici de lemn şi 65 de zid. Deşi îndeobşte Maramureşul este cunoscut ca ţinutul bisericilor de lemn şi al meşteşugului prelucrării lemnului, Gorjul are cele mai multe biserici de lemn înscrise în Lista Monumentelor Istorice.
Privind în trecutul cultural al zonei Olteniei, vom observa, fără a-ţi trebui ochiul unui specialist, că această zonă, nu singura de altfel, are în arealul patrimonial propriu, care este mai cunoscut publicului larg, cu relevanţă atât regională, cât şi naţională, monumentele de factură eclesiastică (bisericile de lemn şi zid) şi civilă (culele şi casele/conacele boiereşti).
Acestea sunt expresia creatoare a elitelor şi oamenilor simpli – poporului român dintre Carpaţi şi Dunăre, mostre sublime ale creativităţii şi preocupărilor fine, culturale ale acestuia, dincolo de apăsarea istoriei. Retrospectiv, acestea au traversat şi trasfigurat istoria unui popor „umilit şi obidit”.
Din punct de vedere arhitectural, elementele care constituie specificitatea bisericilor de lemn sunt – dispunerea temeliei direct pe pământ, prezenţa peretelui plin între pronaos şi naos, precum şi absenţa clopotniţei de pe pronaos.
Deşi publicul iubitor de cultură nu cunoaşte, arhitectura bisericilor de lemn gorjeneşti impresionează prin perisabilitatea materialului folosit, care transpare prin veacuri, uimitor, prin fragilitatea lui, prin bogăţia decorurilor întâlnite pe stâlpii pridvoarelor, pe uşile de intrare, pe cornişe, pe tălpile de temelie.
Lemnul primeşte în mâna meşterului popular dimensiuni mistico-filosofice, care se constituie în tot atâtea acte de cultură, ca şi epopeele antice şi catedralele medievale: şarpele, pomul vieţii, brâul care înconjoară toată biserica, crucea, mărul, etc.
Este oportun de reamintit că majoritatea temelor „procesate” de meşterii populari anonimi, se regăsesc valorizate şi sublimate în operele sculptorului care a ştiut, în secolul XX, să dea expresie negrăitului – Constantin Brâncuşi.
Acoperişul, ca sublimitate a armoniei creaţiei şi consecvenţei materiei cu cerul coborât pe pământ, este realizat din şiţă, prinsă în cuie de lemn, migala şi simetria vizibile cu ochiul liber, arătând substratul intelectual al unor oameni care ştiu să se desprindă din mărginirile cotidinului şi să producă acte pentru posteritate. Este relevant faptul că majoritatea ctitorilor bisericilor de lemn au fost moşneni (ţărani liberi) şi în puţine cazuri de boieri.
În zona centrală a Gorjului bisericile de lemn primesc  un adagiu tehnic, practic: cele două suporturi/mese necesare exercitării actului liturgic: proscomidiarul şi diaconiconul, două elemente care arată îndrăzneala şi intimitatea pragmatică a meşterului/credinciosului cu divinitatea, demers care transpune actul cultic în act de cultură.
Pe aceeaşi coordonată se transpun şi bisericile de lemn cu pridvor la altar (Sfântul Nicolae din Colibaşi, Scoarţa; Sfântul Nicolae din Valea Pojarului, Bustuchin), elemente de maximă intimitate a credinciosului cu divinitatea, altarul devenind un spaţiu al „taifasului tainic”, mijlocit de pridvorul caselor ţărăneşti, care erau unul dintre mijloacele media ale epocii medievale româneşti.
Probabil că în societatea tehnologizată de astăzi majoritatea se întreabă de ce este important să vorbim despre aceste „clădiri” neajutorate din lemn, care zac pe-o rână pe vârful unui deal sau care se cufundă anonime în desişurile neglijenţei umane.
Este cu adevărat o întrebare eminamente funciară. Cel mai la îndemână argument pentru un apologet al identităţii naţionale şi relevanţei ei europene, este faptul că aceste mici forme de expresie culturală, artistică, religioasă, sunt actele de creaţie ale poporului din care am răsărit cei care ne întrebăm, legitim, la ce bun să discutăm despre prezervarea lor.
Spre exemplificare, sunt cunoscute numeroase cazuri când o comunitate oltenească, silită să se mute ca urmare a unor contexte socio-istorice, a purces la strămutarea simultană şi a lăcaşului de cult, pentru a se asigura comuniunea cu strămoşii care, în toate marile civilizaţii ale omenirii, a produs continuitate şi educaţie în gena urmaşilor. Sunt consemnate în documentele vremii strămutarea bisericilor de la Valea Pojarului (Bustuchin), Şura (Slivileşti), Glodeni (Bălăneşti), Pişteştii din Deal (Scoarţa).
Ca să conştientizezi rolul esenţial pe care aceste bijuterii din lemn îl deţin în edificarea şi consolidarea fondului identitar al poporului român, nu trebuie să fii neapărat religios, într-o formă sau alta, ci doar să recunoşti rolul istoriei pe care o poartă şi o grăiesc către urmaşii civilizaţi ai secolului XXI.
Între investiţiile care fixează decorurile stradale în beton şi sticlă, demersurile de restaurare/prezervare a acestor simboluri identitare pot părea insolite şi inedite, dar nu într-o societate, fie ea şi globalizată, care se aşează cu onoare la masa dialogului civilizator al integrării multiculturale.

Cula Groşerea, neglijată de proprietari

Cula Groşerea, neglijată de proprietari

Case şi cule boiereşti gorjeneşti
Rolul edificiilor patrimoniale civile nu este cu nimic mai prejos decât al celor eclesiastice, casele şi culele boiereşti aducând o notă de monumentalitate şi pedanterie fondului de bun gust şi smerenie al meşterilor populari.
Puţini specialişti în domeniu şi responsabili pe domeniul protejării patrimoniului cultural naţional, au arătat interes şi deschidere pentru situaţia în care se găsesc aceste obiective istorice de valoare excepţională.
Culele se constituie în dovada palpabilă a influenţelor orientale asupra tehnicilor arhitecturale olteneşti, dând acestui spaţiu românesc o notă aparte, de simbioză cu spaţiul balcanic, cu care am interferat sute de ani.
Turcescul kule (turn) s-a impus în denumirea locuinţelor fortificate ale boierilor olteni, aducând mai aproape Balcanii, în spaţiul căruia se regăsesc.
Culele gorjeneşti sunt între puţinele creaţii arhitecturale civile din Oltenia evului mediu românesc şi sunt produsul contextului istoric tulbure al secolelor XIII-XIX, fiind, în acelaşi timp o modalitate de exprimare creativă, artistică, arhitecturală a înaintaşilor noştri, aspect ce indică nivelul civilizator şi cultural al acestora.
Originalitatea lor rezidă în sintetizarea elementelor arhitecturale ale caselor ţărăneşti şi boiereşti, ca şi a turnurilor mănăstireşti, cu produsul total inedit în Oltenia al cerdacului de la etajul superior cu arcade susţinute de coloane – detaliu arhitectural care aduce o notă de unicitate în spaţiul subcarpatic, balcanic şi oriental.
Culele au evoluat din punct de vedere arhitectural, atingând apogeul în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi devenind astfel unele dintre cele mai interesante şi mai spectaculoase construcţii din Oltenia.
Relevant pentru ignoranţa cu care au fost tratate aceste monumente de certă valoare identitară, este şi evidenţa contabilă a celor care au mai rezistat în decursul a aproximativ 300 de ani, în condiţiile în care au fost edificate din ziduri groase de cărămidă: din 24 cule care apar menţionate în documente, doar 3 îşi mai păstrează forma iniţială: Cula Cornoiu, de la Curtişoara, Cula Cioabă-Chintescu de la Şiacu, Slivileşti şi Cula Crăsnaru, de la Groşerea, Aninoasa.
Dacă boierii români se întreceau în dăinuirea unor lăcaşuri care să le poarte numele în veacurile ce urmau şi se făleau întreolaltă sau înaintea străinilor cu întemeierea „de la zidirea lumii” a bisericilor din zid sau culelor, societatea globală contemporană promovează tipologia  „miliardarului” care se luptă cu topurile şi statisticile bogaţilor planetei, o povară falsă şi fără efecte în plan social şi cultural.
În acelaşi sens, dacă zidirea şi întreţinerea unui lăcaş de cult sau a unei cule, e adevărat personale dar deseori cu utilitate publică,  era în evul mediu românesc un act de autentică „boierie”, astăzi „patronarea” se dovedeşte o marotă a celebrităţii, o obsesie pentru notorietate  şi idolatrie media, fără a mai pomeni de in/utilitatea publică a „investiţiilor/iniţiativelor private”.

În apărarea monumentelor
În aceste circumstanţe, ne putem întreba, în secolul XXI, cine îşi asumă rolul protejării acestor valori?
Privind în epocă, răspunsul este – „boierii” (intelectualitatea, factorii decizionali, investitorii) şi „poporul” (cei care nu s-au grăbit să se aşeze pe scaunul răspunderilor publice), sau, mai modern – societatea civilă.
Mediile academice, universitare, profesorale, culturale, din judeţul Gorj, trebuie să-şi regăsească vocaţia erijării în avocatul prezervării patrimoniului cultural naţional, având ca reper actual pe Alexandru Ştefulescu, dascălul Gorjului, care l-a simţit şi arătat aşa cum este: „istoric şi pitoresc”.
Intelighenţia contemporană, integrată şi europeană, trebuie să devină portavocea valorilor identitare româneşti, senzor al păstrării acesteia, creuzetul culturalizării societăţii civile şi factorul promovării obiectivelor patrimoniale în contextul dinamicii societăţii moderne.
Proclamaţia de integrare europeană şi globală a monumentelor cu valoare identitară poate cuprinde, între altele: conservarea monumentelor istorice existente  şi a zonei lor de protecţie, restaurarea celor care se află în stare accentuată de degradare, dezvoltarea unor strategii de promovare istorico-turistică, integrarea patrimoniului construit în mediul de viaţă al societăţii contemporane.
O societate care se vrea integrată în spaţiile de civilizaţie contemporană, nu-şi poate permite să se transforme în consumatorul de casă al celorlalte naţiuni, prin adoptarea unor paradigme imitaţioniste, fără păstrarea şi promovarea autenticităţii proprii, care se constituie în contraofertă ce intră pe piaţa valorilor comune, cu rezultatul cert al progresului Europei popoarelor.
Acest studiu a fost prezentat la Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională desfăşurată în cadrul Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu în perioada 04-06 iunie 2010

Comments are closed.