În România anului 2015, nu parcurgem doar o perioadă de criză socială, morală şi politică, ci şi una de încredere, de credibilitate, de autoritate şi nu în ultimul rând de soluţii. Acestea din urmă sunt cele care lipsesc cu desăvârşire, sau au fost transformate în unele de compromis.
Deşi am avut suficiente alternanţe la guvernare în ultimii 25 de ani, democraţia românească dă semne de oboseală, în loc să se consolideze. Vorbim despre soluţiile de compromis ale unei clase politice dominată de incapacitatea de a produce legi bune, lipsa de onestitate, secretomania, interesele speciale, contractele preferenţiale şi blocarea accesului oamenilor la cei care iau decizii.
Încrederea publică în instituţiile fundamentale ale ordinii democratice este la pământ. Concurenţa sănătoasă a partidelor care furnizează stabilitate politică este înlocuită de conflicte, veritabile lupte de gherilă politică, de „înţelegeri oculte” ale intereselor particulare oportuniste, în timp ce opoziţia ia forma unor facţiuni sectare unite doar de exerciţiul corupţiei şi frica răspunderii penale. Nimic nou până aici, veţi spune, căci toate acestea vă sunt prea bine cunoscute.
Ce vor atunci românii? Cu siguranţă nu o societate controlată de un stat atotputernic, dar nici una aruncată în haos, într-o goană nebună după profituri mincinoase, nu constituie obiectivul de perspectivă. Specialiştii s-au grăbit să afirme în ultima vreme că „ar fi o eroare ca eşecul politicilor de dreapta din România să retrezească din adormire concepţiile falimentare şi învechite despre un stat care naţionalizează economia, dar ar fi o eroare şi mai mare ca statul să asiste pasiv la dezmăţul corupţiei sau al pieţelor nereglementate care distrug peste noapte comunităţi întregi de oameni”. Ca întotdeauna specialiştii spun totul şi nimic. Ne-am obișnuit însă cu tratarea când la rece, când la cald a crizelor, rezultatele fiind oricum, întotdeauna aceleași.
