Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Actualitate » Povestea lânii, la Muzeul Gorjului

Povestea lânii, la Muzeul Gorjului

Submitted by on 22 February 2012articol citit de 1,733 ori | No Comment

Muzeul Judeţean Gorj a vernisat joi, 9 februarie 2012, Expoziţia „Povestea lânii”, compusă din elemente fizice şi imagini ce relevă importanţa lânii în viaţa strămoşilor noştri. Expoziţia poate fi vizitată, timp de o lună, la Muzeul de Istorie şi Arheologie „Alexandru Ştefulescu” din Târgu Jiu.

Obiecte folosite pentru prelucrarea lânii în casă, devenite piese de muzeu

Obiecte folosite pentru prelucrarea lânii în casă, devenite piese de muzeu

Valenţele semantice ale „poveştii” sunt nebănuite. În mod general, cvasi-obligatoriu, povestea are un caracter oral, povestea se spune, de aici variaţiunile interpretative şi de mare amploare ca întindere. Din punct de vedere structural, povestea are permanent un sâmbure de adevăr, fie că tinde către legendă, fie că prezintă aspecte de natură filosofică (lupta dintre bine şi rău), de aici valoarea educativă. De fapt, povestea dă poveţe!
Încercarea de a lămuri că povestea are caracter de masă şi educativ asumă, în subsidiar, menirea acestei expoziţii ce, aidoma termenului de comparat (povestea), curge fluent şi puternic în acelaşi timp, datorită modului armonios de prezentare, care îmbină imaginea fotografică cu cea tridimensională şi a rigurozităţii ştiinţifice, care oferă sau induce către detalii de ordin tehnic.

Păstoritul, una dintre cele mai vechi ocupaţii
Ca însemnătate valorică, putem vorbi despre păstorit, ca una dintre cele mai vechi ocupaţii ce a generat efecte economice, sociale şi culturale majore.
Ca dispunere spaţială, cel puţin literatura clasică a definit aria acestei practici la români, ca „spaţiu mioritic”.
Viziunea istorică şi etnologică asupra acestei ocupaţii este destul de clară. Originea şi practicarea oieritului pe scară largă în zona Carpaţilor, a contribuit la definirea populaţiei din acest areal ca fiind de sorginte agro-pastorală. Ospitalitatea oamenilor de pe aceste locuri confirmă, dacă mai era nevoie, această ipoteză. În cadrul acestei ocupaţii, urcatul şi coborâtul oilor la şi de la munte (transhumanţa), constituie un fenomen complex, cu o largă răspândire şi cu o persistenţă până în zilele noastre. Reprezintă, pe de o parte, veriga de legătură a păstoritului cu practicarea agriculturii, iar, pe de altă parte, premisa pentru realizarea relaţiilor de schimb şi constituirea unei pieţe, element sine qua non pentru întemeierea statală. În strânsă legătură cu oieritul, se dezvoltă activităţile agrare, chiar cu elemente conexe precum morăritul sau negoţul cu cereale. Un alt detaliu, deloc nesemnificativ, care ţine de acest angrenaj, este exploatarea şi comercializarea sării.
În mod direct, apar şi se dezvoltă o serie întreagă de meşteşuguri de prelucrarea pieilor, precum tăbăcăritul şi cojocăritul, ori legat de utilizarea lânii, bătutul dimiei, spătăritul şi chiar comerţul de boiangerie. Din punct de vedere arhitectural, construcţiile emblematice sunt conacele de plai însă, totodată, apar şi se extind morile pe apă şi pivele pentru bătut dimiei.

Folclorul şi tradiţiile specifice
Acestea sunt numai câteva elemente, care se generează drept urmare a acestei ocupaţii, într-un model de perpetuu-mobile, tip cauză-efect. Un alt aspect important legat de acest fenomen este mediul care îşi pune serios amprenta asupra oamenilor, creând veritabile arhetipuri. Tristeţile sau bucuriile lor răzbat prin fluierul de cireş, sau frunza din pădure.
Aşa s-a născut doina, în această categorie încadrându-se „Mioriţa”cea culeasă de Alecu Russo, sau poate o alta din cele peste o mie de variante care circulau, acea „inspiraţiune fără seamăn, acel suspin al brazilor şi al izvoarelor de pe Carpaţi”, după cum aprecia însuşi M. Eminescu.
Aşa au apărut nedeile, manifestări ample de bucurie colectivă, catalizatoare de consistenţă a limbii şi purtătoare de tradiţii.
Şi tot ca o măsură a trăirilor acestor oameni, în strânsă comuniune cu natura, s-a etalat frumosul dar sobrul port aşa-zis ungurenesc, unde albul şi negrul se completează iscusit, ca-n viaţă.
În prezent se mai păstrează, încă, o parte dintre caracteristicile acestei civilizaţii formidabile, care şi-a pus amprenta asupra noastră într-un mod mai mult sau mai puţin direct, însă torsul şi ţesutul de altădată, cu procedeele tehnice folosite şi parfumul misterios al tradiţiilor transmise prin viu grai, ce le înconjurau, nu se vor mai regăsi decât în rare şi de efect obiecte de muzeu sau, poate, la târguri întocmite ad-hoc.

Comments are closed.