Frumuseţi multicolore s-au lăsat peste întinderea codrilor ce-mbracă spaţiul patriarhal orânduit în farmecul şi fructul tradiţiilor, undeva sub geană de cer limpede de octombrie, peste văile şi suişurile de deal şi cornet de la poalele Munţilor Mehedinţiului. În jur se risipesc energii nebănuite ale anotimpului şi neobişnuit de mult soare picură lumină clară peste splendoarea peisajului încărcat de istorie şi freamătul legendelor.
Ajunşi în preajma orăşelului Baia-de-Aramă, străbatem drumul meandrat din Valea Găinii şi ne urmăm calea spre Ponoarele, satul cuibărit printre livezi şi poiene presărate cu calcare vineţii şi albe, şlefuite de aripi de vânt în nestăvilite răscoliri de vreme şi deznădejdi ale timpului.
De la Podul lui Dumnezeu…
Trecem pe Podul lui Dumnezeu, cum este cunoscut în limbajul locurilor arcul de stâncă aruncat de divinitate peste firul izvorului ce îşi adună apele din peştera învecinată. Podul, altfel, un trup puternic din tavanul neprăbuşit al unei peşteri mai mari, ne lasă liberă calea spre cetatea munţilor, spre satele-comori ale meşteşugurilor şi folclorului de aici, cu voci şi cântece de neînlocuit. Privim cu dor spre zare şi pătrundem în pâcla muntelui, pe sub perdelele răcoroase ale dimineţii. Găsim acolo, sus, mai aproape de vuietul munţilor, aşezări celebre precum Prejna, Izverna, Turtaba, Nadanova, Bârâiacu, Drăgheşti, Costeşti, Coada Cornetului. Pe platourile stâncoase aşezate sub creştetul calcaros al vârfului Ciolanul Mare, zărim Gornenţii, satul peste care se aud parcă şi azi ecouri din răsunetul de litanie al trompetei lui Constantin Gherghina. Ne aflăm în treacăt prin faţa porţilor împodobite cu sufletul gutuilor de aur, pe la răscruci de drumuri cu ştiubeie, unde muntenii şi-au zidit cazanul şi-şi umplu acum fuciile cu tăria strânsă discret din lacrimile prunelor. Sătenii sunt acasă, în lumea lor plină de mister şi dor, ascultând cu bucurie cântecele lui Petrică, ale Angelicăi şi Niculinei, ale Anicăi şi Olguţei, voci inegalabile şi nume cu care ei se mândresc.
Le place să spună orişicui că sunt oameni de la munte împăcaţi cu viaţa lor plină de mituri şi încercări, trăită uneori în cojoace şi ţol printre tăuri, văgăuni şi creste pleşuve alături de turme şi cirezi, la stâne şi conace, ori în toiul arşiţei pe plaiul de coasă, în vârfuri de clăi şi pătuiage. Pe poteci şi cărărui agăţate de costişe, sub umbra poverilor, scriind povestea unei vieţi tumultuoase, cu obiceiuri, datini şi credinţe, valori care laolaltă cu dulcele lor grai le întăresc şi ocrotesc unicitatea în istoria satului şi a tezaurului cultural. Ei ştiu să caute în liniştea neprihănită a naturii şi să aleagă de aici leacul cu care să vindece neliniştea din sufletul lor şi al celor dragi. Ştiu să alunge în taină pocinogul din calea omului, să-i fie aşezat rostul şi plină casa de împliniri şi rod. Sunt oameni păstrători de dor şi frumuseţi ale firii, iubitori de cântec şi joc, ei ştiu să aducă bucuria în casă şi să o ţină aici pentru totdeauna, să le curgă viaţa frumos şi bine peste vremuri.
La Ponoare, toamna
Suntem la Ponoarele, pe Câmpul de Lapiezuri, întinderea de piatră şi ierburi uscate dintre Lacul Zăton şi deschiderea văilor. Abia reuşim să ascultăm suspinul din sorburile Bulbei, râul ivit la soare din adânc de lac şi fior de peşteri. Şi celelalte văi sunt tăcute, seceta a stins susurul pâraielor şi a grăbit răspândirea culorilor toamnei în imensitatea verde a pădurilor mai devreme ca altădată. Cad frunzele ca fluturii ucişi de lăncile timpului. Prin ramuri sevele-şi adună spor de muguri. Se pregătesc de-acum de primăvară. Parcă au închis aici tot farmecul învierii naturii, cu toate spectacolele ei mirifice, cu înfrunzirea, cu înflorirea, cu cântecul cucului, cu alte atâtea cântece de primenire, cu poveşti de zâne care vin, te mângâie cu gândul iubirii şi dispar în neant, ca un vis frumos topit în lumina zării.
Am fi vrut să admirăm măreţia pădurilor din valuri de codru oglindite-n apa lacului. Ce fascinaţie de culori ne-ar fi dăruit natura! Nici vorbă de stolul de raţe pleoscăind în picaj peste luciul apei. Ar fi fost prea frumos, prea bine pentru pământ şi oameni! Doar anii copilăriei ne-au lăsat o toamnă cu Zătonul plin de cer. De atunci nu am mai avut această bucurie. Acum totul este arid, de parcă am fi prin alte ţinuturi ale lumii. Versanţii şiroiţi, cu pereţii arşi de soare coboară spre fundul lacului sec, pustiu, roşiatic şi crăpat de focul secetei. Păşim grijulii printre lapiezuri, perindându-ne ochii peste feţe netede de piatră seacă, să nu fim surprinşi de viperele care obişnuiesc să lenevească lângă poteci şi-n aceste zile, când vara pătrunde adânc în octombrie. Ajungem pe vârf de cornet şi avem în faţă panorama Podului de Piatră, cu lespezile uriaşe de calcar aşezate parcă de mână de om la margini de prăpastie, sub coroane galbene de frasin şi liliac, peste care toamna şi-a cernut culorile.
În depărtare, spinările obosite ale dealurilor şi podişurilor urcă îngândurate spre umerii munţilor. Cărări nevăzute ocolesc fântânile, casele răzleţe şi pâlcurile de arbori, coborând spre satele de la poalele Padinei Beletina şi Pietrei lui Stan. Spre oameni care te întâmpină acum cu ulcica de must şi-ţi spun legende despre peşterile şi comorile lor din munţi.
