Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Poetul George Magheru și meleagurile gorjene ale strămoșilor

Poetul George Magheru și meleagurile gorjene ale strămoșilor

Submitted by on 12 October 2011articol citit de 2,045 ori | One Comment

George Magheru (17 decembrie 1892, Craiova – 17 august 1952, Bucureşti) a fost un poet şi dramaturg care nu a atins o celebritate în timpul vieţii în raport cu numele care îl purta. Nepot al generalului  Gheorghe Magheru, George a fost fiul Anei, fiica lui Ion Ghica, şi a colonelului Romulus Magheru. A fost frate cu Ion Magheru, tatăl octogenarului Vlad Magheru, şi a avut foarte multe legături cu Gorjul şi Oltenia, lucruri care nu apar prea clar în biografiile sale.

Pentru foarte mulţi dintre cei care au cunoscut pe reprezentanţii familiei Magheru, George a fost totdeauna ”poetul”

Pentru foarte mulţi dintre cei care au cunoscut pe reprezentanţii familiei Magheru, George a fost totdeauna ”poetul”

Poetul George Magheru obişnuia ca în fiecare vară să meargă la Cojani. Fire mai melancolică, George Magheru era atras de Gilort. Mulţi ani după moartea poetului, soţia Alice Magheru spunea într-un interviu: ”Îi plăcea Gilortul. Se împrietenise cu rudarii, care lucrau pe malul Gilortului. ”

Bolile cele necruţătoare
Poetul se născuse la Craiova în centru în casa generalului Haralamb, unchiul său. Mai târziu învaţă la Şcoala „Sf. Gheorghe” din Bucureşti (1899-1902) şi urmează tot aici Liceul „Gh. Lazăr” (1903-1911). Îşi începe studiile la Facultatea de Medicină din capitală, întrerupte de participarea ca medic la războiul din 1916-1918, şi încheiate abia în 1920. Devine cercetător la Institutul de Seruri şi Vaccinuri condus de Ioan Cantacuzino, unde va lucra, cu unele întreruperi din cauza bolii, până la sfârşitul vieţii. Permanent suferind, se retrage, între anii 1923 şi 1925, la Sinaia.
Despre sănătatea sa precară, despre care a preferat să nu spună prea multe, aflăm tot din amintirile lui Alice Magheru: ”…S-a îmbolnăvit de febră recurentă, o boală gravă. A fost transportat la spitalul din Miclăuşeni, judeţul Roman. Spitalul era în castelul Mariei Sturdza, sora soacrei mele, a cărei fată era măritată cu un fiu al Nababului, şi de fapt, ea se ocupa de spital. Salvarea lui Geo(George Magheru-n.n.)atunci a fost doctorul G.Banu, viitorul ministru al sănătăţii, care a aflat întâmplător de cazul lui şi i-a făcut în mijlocul nopţii o injecţie cu neosalvasan, dozaj III, care omoară această spirochetă a lui Obermayer, şi n-a mai făcut al patrulea acces, ce precis i-ar fi fost fatal. A scăpat. În convalescenţă a fost mutat de profesorul Cantacuzino-directorul direcţiei VI sanitare-la spitalul din Dorohoi, unde mă aflam şi eu.(…) Înţepat, încă din prima zi, de un păduche, face tifosul exantematic într-o formă foarte gravă. Profesorul Cantacuzino trimite o ambulanţă să-l aducă de pe front la spitalul de contagioşi din Bârlad, condus de profesorul Bruckner. Starea era din ce în ce mai gravă. Nimeni nu mai credea că scapă, deşi era îngrijit cu foarte mare devotament de profesor…”

Relaţia cu Tudor Arghezi
George Magheru a avut o relaţie foarte strânsă cu Tudor Arghezi. Cei doi poeţi se îndrăgeau foarte mult după cum spunea într-un interviu Alice Magheru: ”…Arghezi venea când avea nevoie de analize şi nu se ducea la secţia de analize, venea la noi. Apoi ne-am împrietenit. A fost pe aici, am fost şi noi de multe ori la el. Era de o delicateţe şi o gingăşie extraordinare cu Geo. El care nu suporta medicii! Când am fost la el la Mărţişor a zis: ”Uite, doctore, aici mi-am făcut casa, aici între balamuc şi puşcărie”.Eu l-am întrebat odată (şi Geo s-a supărat dar i-am spus că măcar pentru răspuns ar trebui să zică merci): Maestre, cum scrieţi? ”Scriu ca toată lumea, după aceea schimb ordinea cuvintelor. Şi acesta e stilul Arghezi”.

George Magheru, scriitorul
Va începe activitatea literară în câteva reviste, cele mai frecvente colaborări fiind la „Adevărul literar şi artistic”, unde debutează în 1929, la „Ramuri” şi „Viaţa românească”.
O parte importantă din opera sa este reprezentat de piesele de teatru: dramele ”Tudor Ardeleanu” (1926), ”O legendă” (1927), făcând parte din ciclul ”Latinii la Dunăre”, comediile ”Domnul Decan” (1939), ”Egoistul” (1939), un „pretext dramatic pentru meditaţiune” intitulat ”Piele de cerb” (1937) şi tragedia ”Oglinda fermecată sau Divina re-creaţiune” (1944).

Potrivit specialiştilor, „Magheru poate fi considerat unul dintre cei mai importanţi scriitori balcanici români, în sensul echivalării acestui balcanism cu ironia. Mărturie stau volumele de poezii, întâiul dintre ele, «Capricii» (1929), remarcat de Perpessicius şi datorită faptului că îngemănează, original, „fantazia» de sorginte eminesciană cu eludarea ludică a morţii, aşa cum se va întâmpla şi în «Coarde vechi şi noi» (1936). Aptitudinea pentru jocul liric, lexical şi ideatic i-a adus lui Magheru eticheta de poet bizar, grav şi ludic în acelaşi timp. În «Poezii antipoetice» (1933), cu un titlu polemic inspirat de Adrian Maniu, se observă totuşi un echilibru interior, asigurat de esenţe foarte pământeşti şi, iarăşi, balcanice, precum mărgeanul, rodiul, portoca­lul, şofranul, nardul, măslinul etc.
Din câte se pare, «Poeme în limba păsărească» (1936) se aşează pe fundamentul folcloric şi mitic din Balcani, având ca „locaţii» lirice Epidaur, Egina, Cipru şi ca personaje imaginare pe Melia, Afrodita, Lotis, Elados, o sumedenie de nimfe şi oceanide. De altfel, crezul poetului e, până la un punct, parnasian: el afirmă că poezia nu e sentiment, nu e cunoaştere, ci tehnică, ceea ce înseamnă că arta poeziei ar reveni la antica tekhne. Instrumentaţia verbală plină de virtuozitate, e caracteristică pentru acest poet la care savantlâcurile şi balcanismele conlocuiesc în bună simbioză în «Poeme balcanice» (1936), carte care vrea să spună „Suntem Orient. Să ne dezorientăm!».
Există tendinţe cosmopolite – alimentate şi de numeroase călătorii în Grecia, Italia, Franţa, Austria, Anglia, ca şi de relaţiile cu artişti de valoarea unor George Enescu, Jean Steriadi, Theodor Pallady, D. Ghiaţă – care îşi găsesc ilustrarea în abundenţa substantivelor, în enumeraţii, în imaginile de bâlci excentric, în teribilismul voit naiv şi în aglomerarea de bazar: roşcove, mânătărci, „opintivi, vin citadin, porumb de lapte cicantin, morcovul cel mucalit» şi multe altele; în aceeaşi tonalitate sunt înşiruiţi, asemenea obiectelor, şi strategii, mercantilii, dandy, cameleonii, gentlemenii, giamgiii, sufleurii, poeţii famelici, gastronomii, globetrotterii, gimnaştii, autocraţii, geniile, piraţii, spuma lumii, cerealiştii, realiştii, un drac în frac, toată societatea şi mulţi, mulţi alţii, care, cu toţii, stau la masa de joc în poemul «Europa decadentă».”

sursa: www.crispedia.ro

One Comment »

  • amalia voicu says:

    Buna seara, domnule Somacu !

    Este foarte interesant articolul, mai ales incepand cu partea aceea de prezentare a scrierilor lui George Magheru, de la ,,potrivit specialistilor”… Din intamplare, acum va scrie unul din ultimii ‘specialisti’, care a lucrat la Dictionarul General al Literaturii Romane. Dumneavoastra chiar sunteti profesor cu gradul I si stiti foarte bine ca partea respectiva ,,George Magheru, scriitorul” trebuia pusa intre ghilimele!…
    Va multumesc pentru intelegere, cred ca veti gasi vreo modalitate de rezolvare a acestei chestiuni, in calitate de director al saptamanalului ,,Vertical”, care trebuie sa fie asa cum ii spune numele. Va mai rog, de asemenea, ca pe un specialist in chestiunile biografice ale familiei Magheru, sa imi trimiteti si mie volumul ,,Zestrea Magherilor”, ca sa va citez la Referinte critice in editia a doua a Dictionarului.

    P. S. Cred ca intelegeti asemenea precautii, deoarece am temerea ca la editia urmatoare, poate veni cineva care sa vorbeasca de vreun plagiat ! Sa traiasca generatia Copy Paste ?! :( (adresa mea este Academia Romana, filiala Iasi – Institutul de Filologie Romana)