Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Special » Pelerinaj la Drobeta, municipiul ridicat de romani la rangul Romei antice

Pelerinaj la Drobeta, municipiul ridicat de romani la rangul Romei antice

Submitted by on 15 June 2011articol citit de 3,947 ori | No Comment

Toţi cei care îşi îndreaptă paşii spre sud-vestul ţării, în vacanţă sau în drum spre o destinaţie precisă, cu siguranţă îşi doresc să dea, măcar pentru puţin timp, mâna cu Dunărea, în partea ei cea mai spectaculoasă, la Cazane, acolo unde, în anii 60, a fost ridicată una dintre cele mai mari hidrocentrale din lume, Porţile de Fier I. Cu siguranţă, însă, ar merita să ofere câteva ore din viaţa lor şi Drobetei, primul centru urban din regiune şi al treilea din Dacia, ai cărui cetăţeni ajunseseră în anul 193 să aibă drepturi egale cu cetăţenii Romei.

Actualitate Severinenii îşi văd de treabă liniştiţi, chiar dacă se plimbă zilnic printre veritabile vestigii ale trecutului glorios

Actualitate Severinenii îşi văd de treabă liniştiţi, chiar dacă se plimbă zilnic printre veritabile vestigii ale trecutului glorios

Acum mai poate fi văzut doar piciorul Podului lui Traian, cea mai îndrăzneaţă lucrare inginerească a Imperiului Roman şi ruinele primului castru roman ridicat pe teritoriul Daciei. Dacă adăugăm la aceste obiective cetatea medievală aflată pe malul Dunării, de la al cărei turn se spune că ar veni adăugirea la numele actual al oraşului, Drobeta-  Trunu Severin şi Mânăstirea Vodiţa, prima construită de  Nicodim pe tărâm românesc, cred că sunt suficiente motive pentru a convinge pe oricine să facă un popas în aceste locuri primordiale ale istoriei noastre

Podul lui Traian, două ruine pe cele două maluri ale Dunării

Piciorul Podului lui Traian, relicvă veche de peste 2000 de ani

Piciorul Podului lui Traian, relicvă veche de peste 2000 de ani

Deşi au trecut mai bine de 2000 de ani, atât pe malul sârbesc, cât şi pe malul românesc (chiar în municipiul reşedinţă de judeţ al Mehedinţiului, Drobeta- Turnu Severin), continuă să dăinuie capetele podului construit după planurile   celebrului arhitect al acelor timpuri Apolodor din Damasc. Ele sunt făcute din piatră şi cărămidă, iar restauratorii din zilele noastre au considerat necesar, cel puţin pentru piciorul de pe malul românesc, să-l consolideze cu ciment şi să-l înconjoare, chiar, cu o centură înaltă de beton, pentru a împiedica degradarea lui. Faţă de fotografiile pe care le cunoaştem cu toţii, în care piciorul podului apare chiar pe malul Dunării, acesta şi-a mai pierdut din măreţie, din cauza intervenţiei restauratorilor, dar e la fel de enigmatic pentru noi, cei de azi, cărora ne vine greu să credem că o construcţie din piatră şi cărămidă ar putea rezista, chiar şi parţial, 2000 de ani. Podul lui Traian nu este datat foarte exact, dar se ştie că a durat 3 ani, iar cei mai mulţi specialişti înclină pentru perioada 103-105, pentru că în 105 s-a bătut monedă care are pe una dintre feţe Podul lui Traian. Potrivit datelor oficiale ale Ministerului Culturii, el „a fost ridicat pe 20 de piloni din blocuri de piatră, fiind lung de 1.135 m, lat de 14,55 m şi înalt de 18,60 m, la capete având câte un portal monument, ale căror relicve se văr pe ambele maluri ale Dunării. Pentru partea lemnoasă a construcţiei s-au folosit stejarii de pe 200 de hectare de pădure.”
Construirea podului peste Dunăre a făcut din Drobeta, care era înainte un simplu punct strategic pe harta Daciei, un important nod al drumurilor de pe uscat şi de pe apă. Astfel, mai întâi a devenit primul centru urban din regiune şi al treilea în Dacia, după Sarmizegetusa şi Apullum, a fost ridicată la rang de municipiu, în timpul lui Hadrian (117-138), iar Septimius Severus a făcut-o colonie în anul 193, locuitorii săi primind drepturi egale cu cele ale cetăţenilor Romei.
O dată cu Podul lui Traian s-a construit la Drobeta şi castrul roman cu acelaşi nume, primul de pe teritoriul Daciei, menit să adăpostească 500 de soldaţi care trebuiau să asigure paza podului.

Turnul lui Sever, cel care dă numele oraşului de reşedinţă al Mehedinţiului există şi în prezent

Turnul lui Sever, cel care dă numele oraşului de reşedinţă al Mehedinţiului există şi în prezent

Turnu Severin există, nu e doar un nume de oraş
Toţi românii ştiu că reşedinţa Mehedinţiului de cheamă Drobeta- Turnu Severin. Dar că există, faptic şi castrul Drobeta şi turnul Severin mai puţini ştiu. În mijlocul oraşului vechi, tot pe malul Dunării, la aproximativ un km în amonte de piciorul Podului lui Traian se află Cetatea Medievală a Severinului. Deşi e în stare de ruină, zidurile sunt încă înalte, fără să se fi intervenit foarte mult, iar în partea de nord- est tronează un turn de apărare, din care se mai păstrează un zid, înalt de 11 m, lung de 9 m şi gros de 2,5 m. Numele cetăţii are trei posibile origini: una latină, de la numele împăratului Septimius Severus, una slavă, asociată cuvântului „severnâi”, care înseamnă „nordic” şi una religioasă. Aceasta din urmă vine de la sfântul Severin de Noricum, cel care era protectorul bisericii din incinta cetăţii. Deşi se vorbeşte şi de un turn de pe timpul romanilor, care ar exista şi azi, singurul care se păstrează este cel al cetăţii medievale, cel numit Turnul lui Sever, de unde şi-a luat numele cel nou oraşul, iar confuzia vine, posibil, de la faptul că numele celor doi, romanul Severus şi sfântul Severin se aseamănă şi e posibil să fi generat unul pe celălalt.
Cetatea Severinului a fost cea mai importantă dintre fortăreţele de la Dunăre, fiind ridicată de Regatul Maghiar, ca centru strategic construit împotriva Ţaratului Bulgar, anul său de naştere fiind considerat 1233. În 1247 au fost aşezaţi aici Cavalerii Ioaniţi, care au păstrat cetatea până în anul 1259, după care a devenit motiv de dispută între maghiari şi bulgari. Şi voievozii români au intrat în această luptă, ba se pare, chiar, că Litovoi ar fi murit în lupta cu ungurii pentru această cetate. Iar în anul 1330, la Posada, Basarab I încheie conflictul cu regii Ungariei, în urma bătăliei păstrând cetatea.

Vodiţa, prima biserică făcută de Nicodim în România

Ruinele Mânăstirii Vodiţa refuză să se dărâme, deşi sunt din ce în ce mai şubrede

Ruinele Mânăstirii Vodiţa refuză să se dărâme, deşi sunt din ce în ce mai şubrede

Alte ruine, mărturii ale istoriei peste timp, sunt cele ale Mânăstirii Vodiţa, aflate la 17 km de Drobeta –Turnu Severin, în amonte pe Dunăre, spre Orşova. Tot zidite din piatră şi cărămidă, de parcă ar fi surori cu piciorul Podului lui Traian, deşi a fost construită mult mai târziu, între anii 1370- 1372 de Sfântul Nicodim. Legenda spune că el a venit de la Sfântul Munte, pentru că Dumnezeu i-a apărut în vis şi i-a poruncit să vină la nord de Dunăre şi să construiască o mănăstire la cascadă. El a nesocotit, însă, vrerea lui Dumnezeu şi a construit Mănăstire Vodiţa, dar Domnul i-a apărut iar în vis şi i-a spus că nu acesta e locul. Aşa a tot mers prin ţară şi a construit mânăstiri, până a ajuns la Tismana, unde a ridicat-o chiar deasupra unei cascade şi de atunci Dumnezeu nu l-a mai mustrat.
Puţini oameni ştiu că Sfântul Nicodim de la Tismana a fost un om ca toţi oamenii, născut în anul 1340, într-o familie de vlahi sud-dunăreni, la Prilep, în Macedonia şi mort la 26 decembrie 1406 la Mânăstirea Tismana, la care s-a stabilit în ultimii ani de viaţă. Măicuţele de aici spun că, potrivit legendei, la şapte ani de la înmormântare, călugării l-au dezgropat, după cum cere tradiţia, ca să-i facă slujbă, dar trupul său a fost găsit neputrezit şi, atunci, preoţii şi-au dat seama că Dumnezeu a vrut ca el să fie ridicat la rang de sfânt. Corpul său nu a mai fost lăsat, însă, în întregime, în groapa din interiorul mânăstirii, pentru că, după cum ne-au spus măicuţele, Sfântul i s-ar fi arătat în vis stareţului din acea vreme şi i-a cerut să-i lase în sfântul lăcaş numai degetul arătător al mâinii drepte şi crucea de plumb pe care o purta la gât, iar restul trupului să-l îngroape în altă parte, departe de privirile oamenilor. Sfintele moaşte care au rămas au fost puse la loc de cinste în biserică, într-o raclă de argint aurit, care este deschisă doar o dată pe an, la hramul Mânăstirii, „Adormirea Maicii Domnului”, în data de 15 august, când oameni din toate colţurile ţării vin să le atingă, pentru că sunt făcătoare de minuni. De altfel, din scrierile vremii reiese că Sfântul Nicodim a făcut minuni şi în timpul vieţii, pentru sfinţenia vieţii sale, acesta se învrednicise de la Dumnezeu de darul izgonirii duhurilor necurate şi al vindecării suferinţelor omeneşti. De aceea numele lui se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti şi mulţi alergau la ajutorul lui. Se spune, în tradiţia mânăstirii, că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea cuviosului, sau numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fata regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

Varianta istorică
Varianta istorică, ghidată după scrierile istoricilor şi după documentele vremii, spune că Sfântul Nicodim a fost trimis de mai-marii vremii dincoace de Dunăre să salveze ortodoxismul, într-un timp când catolicismul se extindea periculos în Europa. El e înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte, se duce din tinereţe în Muntele Athos şi se călugăreşte in Mânăstirea Hilandar, unde, mai târziu, ajunge egumen şi chiar protoepistat în conducerea Sfântului Munte. După anul 1365 vine în Ţara Românească şi întemeiază cu ajutorul lui Vlaicu Vodă (1364-1377) si Radu I (1377-1383), Mânăstirea Vodiţa (în 1369) şi Tismana ( 1377). Mai întemeiază la sudul Dunării două mici aşezări monahale, Vratna si Mânăstiriţa, în Oltenia, Gura Motrului şi Vişina, iar in Ţara Haţegului întemeiază Mânăstirea Prislop (la sfârsitul sec. al XIV-lea), unde a scris un Evangheliar slavon (1404-1405). Mânăstirile Vodiţa şi Tismana au fost conduse de Cuviosul Nicodim până la moarte, potrivit principiului “samovlastiei” (conducere de către propriul sobor, fără vreun amestec al autorităţii superioare bisericeşti sau de stat), obţinând numeroase hrisoave de danie din partea domnilor ţării.

Vodiţa a renăscut

La noua Biserică a Mânăstirii Vodiţa vin să se roage români din întreaga ţară şi chiar străini

La noua Biserică a Mânăstirii Vodiţa vin să se roage români din întreaga ţară şi chiar străini

Unul dintre primele aşezăminte monahale atestat documentar şi administrat autonom după regulile bisericii orientale stabilite de Sfântul Vasile cel Mare, a fost ridicat de Sfântul Nicodim pe cheltuiala voievodului Vladislav I, între anii 1370-1372. Încă de la înfiinţare, Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată de voievod cu valoroase odoare bisericeşti, bani şi pământuri care au fost întărite ulterior de urmaşii acestuia: Dan I, Mircea cel Bătrân, Dan II-lea, Vlad Dracul şi Radu cel Frumos. Despotul Serbiei, Ştefan Lazarovici, îi dăruieşte în anul 1406, zece sate sârbeşti ca metoșe. Numai că,la sfârşitul secolului al XV –lea, când Imperiul Otoman şi-a început expansiunea de cucerire a popoarelor Europei, Mănăstirea suferă şi ea transformări. După ocuparea Cetăţii Severinului de către oastea otomană condusă de Baliberg în anul 1524, toate vechile moşii ale ctitoriei Sfăntului Nicodim sunt confirmate Mănăstirii Tismana. Mănăstirea Vodiţa va mai fi pomenită abia în anul 1662 atunci când Ţarul Rusiei, Alexei Mihailovici, îi acordă un ajutor de 350 de ruble. Prin anul 1689 se precizează într-un act că Mănăstirea ar fii fost reconstruită de aga Cornea Brăiloiu din temelie,iar pe harta întocmită în anul 1700 de Stolnicul Constantin Cantacuzino cu mănăstirile din partea de sud a ţării, apare şi Mănăstirea Vodiţa. În anul 1705, printr-un hrisov al domnitorului Constantin Brăncoveanu, se acordă scutiri „ schitului ce iaste la Vodiţa care iaste lîngă Dunăre acolo unde şi mai înainte scaun de mănăstire au fostu făcută de Sf. Nicodim .”Urmează o perioadă lungă de decădere a Mănăstirii Vodiţa şi, abia în anul 1891, sunt descrise ruinele acesteia de către episcopul Ghenadie al Rămnicului, care remarcă faptul că din mănăstire rămăseseră doar zidurile, iar din chiliile monahale se mai vedeau doar temeliile. După 100 de ani de somn, cei care au păstorit enoriaşii într-o credinţă şi lăcaşurile de închinăciune şi rugă către Dumnezeu, au fost treziţi în anul 1990 de către iniţiativa unor credincioşi care au format Societatea ”Vodiţa ”în municipiul Drobeta Tr-Severin, având binecuvântarea Mitropolitului Olteniei din acea vreme, Nestor Vornicescu, trecut acum în nefiinţă. La propunerea fundaţiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat în 1991, reînfiinţarea Mănăstirii Vodiţa, ca mănăstire de călugări cu viaţă de obşte. Între anii 1991-1995 s-au construit chiliile, iar în anul 1995 a început ridicarea unei biserici de lemn în care s-a preluat şi unele elemente din stilul de construcţie tradiţional maramureşean. În anul 2001, acest lăcaş sfânt a fost sfinţit de Î.P.S. Teofan, Mitropolitul Olteniei. Turiştii şi credincioşii care îşi îndreaptă acum paşii către locul sfânt în care Sf. Nicodim acum peste 600 de ani, sfătuit de Dumnezeu în vis a pus piatra temeliei Sfintei Mănăstiri Vodiţa, îşi regăsesc aici calmul şi liniştea pe care numai Dumnezeu ţi-o poate da, fără să ceară ceva în schimb. După care pot pleca mai departe, acolo unde-i cheamă viaţa, după ce au „petrecut” un pic de istorie în locul prin care civilizaţia şi credinţa au intrat la noi în ţară.

Comments are closed.