Este miez de iulie, soarele a aruncat cu văpăi de foc peste întregul ţinut de la brâul Carpaţilor, aerul este greu respirabil iar toropeala încetineşte ritmul existenţial al vieţuitoarelor şi plantelor, obligând la aşteptare şi reţinere energiile, gândurile, dorinţele. Este mijloc de vară, fierbinte, cel mai fierbinte din ultima jumătate de secol, soarele a copleşit cu căldura sa neobişnuită până şi orizontul, topind fără milă boarea răcoritoare a depărtărilor, stingând vuietul apelor şi ofilind sufletul minunilor verzi.
Doar pădurile încearcă, năduşite şi ele, să reziste acestor nefireşti rătăciri de aer moleşitor, buimac. Aici, lângă dumbrăvioare şi văi supte de secetă, dimineţile coboară încă în valuri de aer proaspăt descântând priveliştile peste care voci obosite au pierdut multe tânguiri şi sudălmi aduse vremii opresive.
Pe „Drumul Regelui”
Suntem la Novaci şi încercăm să urcăm spre frunţi carpatine, pe cel mai înalt drum transalpin din România. Pe aici au trecut mai întâi vietăţile munţilor în zbucium de timp şi ritualuri necuvântate, ochiul ager şi zborul abandonat al şoimilor şi vulturilor, umbre de nori şi mistere nedesluşite vreodată. S-au încumetat apoi legiunile romane, scurtând calea spre Sarmizegetusa Regia, în inima vechii Dacii. S-au aşternut după aceea legendele peste cărăruia şerpuitoare spre cer până deasupra de nori, căţărată uneori pe stâncării şi piscuri sălbatice, dincolo de cetăţile pădurilor de brazi şi simfonia izvoarelor, dincolo de nămeţii uitaţi de anotimpul cald, dincolo de lacurile glaciare în care soarele îşi limpezeşte faţa ca un copil cuminte al dimineţilor miraculoase din şuierul munţilor. Drumul este mai vechi şi mai încântător decât Transfăgărăşanul. Sunt aproape nouă decenii de când regele Carol al II-lea a trecut la pavarea lui cu piatră, de atunci acestei căi alpine i se mai spune şi „Drumul Regelui”. Au ajuns aici, în urmă cu câţiva ani, constructorii epocii moderne, care au aşezat cu acribie învelişul de asfalt pe panglica bătătorită şi ocolitoare între văioage şi versante, peste culmi şi lăsători, oferindu-ne posibilitatea de a ajunge cu automobilul până în universul rece şi misterios al norilor prăbuşiţi peste munţi.
Traversăm Gilortul agresat de arşiţă, retras fără susur de val printre bolovanii răsturnaţi în albie de viiturile trecutului. Nu răsună valea de vuietul sănătos al râului. Străbatem creştetul culmii care ne deschide calea spre masivul muntos cuprins între apele Gilorţelului, pârâul Paltinului şi izvorul Galbenului. Admirăm pădurea de mesteceni de peste măgurile din apropiere şi suntem impresionaţi de arborii albi şi maiestuoşi căţăraţi pe margini de prăpastie, solitari în val de vânt şi desprinderi din şold de munte, verticali în val de şiroiri şi ruperi năprasnice ne nori. Ştim că undeva, în adânci depărtări, avem în stânga Valea Jiului, în dreapta, peste Munţii Căpăţânii, Valea Oltului, două râuri care au cutezat să ferăstruiască de-a latul Carpaţii. Trecem în suişul şi căutarea serpentinelor ameţitoare peste culmile familiare păstorilor locului, peste Cârlig, Făget şi Plopu. În imediata vecinătate sunt Tolanu, Corneşu Mare şi Corneşu Mic, Vaca, Florile Albe, munţi mai mici şi plăcuţi, fiecare cu legendele şi poveştile lui.
Pe drumuri de munte
În larg de drum, sub pereţii prăpăstioşi, pândiţi de imprevizibile rostogoliri de rocă şi desprinderi de piatră stâncoasă, întâlnim cişmelele păstrate de zeci de ani de băciţe şi ungureni pentru surâs de viaţă şi buna rostuire a meşteşugului oieritului sau al creşterii cirezilor de vite vânjoase şi sănătoase în buiestrul muntelui. Fântâna lui Gheorghiţoiu, Fântâna din Făget sau „Fântâna cucoanii” sunt locuri prin care izvoarele răsar spre viaţă, să umple cu strălucire şi apă ţuţuroaiele, vălaiele amenajate pentru adăpatul vitelor. Ne răcorim în şuvoiul limpede şi dăruitor de viaţă, respirăm cu dor din aerul reavăn scăpat de pe înălţimi şi ne orientăm paşii spre stâna din Făget, a baciului Todea Grigorie, din Hirişeştii Novacilor.
Multe cărărui şi drumuri se ramifică spre stânele din Tolanu, Cerbu şi Florile Albe. Buhaci atrăgători pigmentează pajiştile cu înfăţişarea lor aproape perfectă. Cred că aceşti brăduţi singurei, rătăciţi în gol alpin, sunt mesagerii pădurilor înalte ale viitorului care şi-au lăsat seminţele în văl de vânt, să fie purtate spre acele areale pe care urmează a-şi întemeia nepătrunsele cetăţi verzi.
Alte potecuţe se desprind de trupul Transalpinei ca nişte firişoare albe pătrunse pe covorul verde al plaiului, cotind printre şi pe sub umbrele groase ale unor fagi seculari, uriaşi, răsfiraţi ici-colo, în piept de plai şi în coborârea pantelor. Pe genunchi de pantă nu mai întâlnim bujorul de munte, fermecător prin colorit şi puritate, dar ne relaxăm cu mireasma bucheţelelor de cimbrişor sălbatic. Suntem bucuroşi că peste vale făgetul tânăr pare viguros şi străluceşte de prospeţime. Tambur, câinele lăţos şi înalt cât un ursuleţ dolofan, este plecat cu turma în golul alpin, nu iese în poarta stânei să-i semnaleze pe străini. Căsuţa încheiată din bârne de fag şi acoperită cu şindrilă de brad este aşezată în căuş de versant sub streşini de viscol şi furtuni, fiind protejată lateral de umerii culmilor. Păşim în împrejmuirea de ţarc şi ne oprim în celar, încăperea unde se prepară şi se păstrează brânza. Marina, băciţa care are în grijă treburile stânei, desprinde legătura cu caş proaspăt din cumpănă de vurghină – vârf de bârnă ieşit peste linia încheieturii din colţ de odaie – şi ne ospătează cu tradiţionalul preparat din lapte de oaie.
Ciobanii, figuri ancestrale ale muntelui românesc
În jurul adăpostului de vară, torina nu se vede atinsă de fierbinţeala verii, iarba grasă de un verde intens crescută pe locul gunoit din apropierea târlei este păscută acum de cele trei oi, oprite la vatră cu uşoare lovituri la copită. O bălă, cu botul şi faţa albă, o şută fără coarne şi bucălaia cu botul negru – lăsate în grija Ramonei, nepoata cea mare a bunicilor ciobani aflată în vacanţă. Peste gard, în povârniş de munte, izvorul cântă în clipocit de iulie. Sufletul lui se adună în adâncirea de şipot – jgheabul meşterit din coajă de brad despicată din lungul trunchiului – lângă care se opresc mioarele să scape de zăpuşeală. Revenim pe potecuţa strecurată pe sub pălării de captalan şi ne lăsăm purtaţi de cerbicia drumului agăţat de abruptele munţilor.
Din platoul Corneşului privirile noastre se îndreaptă spre Vârful Parângul Mare, munte semeţ şi blând, învelit de valuri de nori plini de ploaie. Se zăresc mai apoi, tot sub umbrela norilor răsăriţi peste vârfuri, crestele golaşe Dălbanu, Tigvele, Muşetoiu şi Mohoru. În faţa noastră, cu vilele şi hotelurile zidite printre brazi, în răsăriri şi coborâri de culmi, se arată în toată splendoarea ei, staţiunea turistică Rânca. Dincolo de tăcuta şi scurta istorie a străduţelor şi aleilor pierdute sub adieri de molid, se arată chipul himeric al Păpuşei, vârful tutelar al Staţiunii Rânca dantelat de urcuşul anevoios al Transalpinei spre porţi de cer şi porţi de lume. Peste câteva minute, noi înşine trecem călători pe cea mai circulată stradă a staţiunii, în fapt o porţiune din trupul şoselei transmontane, şi ne angajăm pe cea mai sălbatică parte a traseului, aceea care face legătura între Rânca şi Pasul Urdele, punctul cel mai înalt al drumului, la o altitudine de 2 145 de metri, unde şi avioanele cerului sunt mai aproape de pământ.
Lăsăm în piept de versant învelişurile de jnepeniş cu formaţiuni mărunte de coacăz roşu pitic printre rămuriş de conifere. Dincolo de prăvălirile de stâncării, jipul se întinde în covoraşe de verde închis până spre Gura Mohorului, ocolind insulele de grohotiş şi păturile de zăpadă netopită, din căldările şi jaştinile munţilor. La margini, se răsfaţă întinderile cu afiniş, în care culegătorii îşi mai găsesc locul. Îi întâlneşti apoi la margine de drum îmbiindu-te cu gustul şi aroma fructelor de munte. Sus, după răsucirea serpentinelor sub pleoape de nori, în podişul dinspre Dălbanu, Paltinu şi Dengheru regăsim pe baciul Turbăceanu, cu turma de noatini şi sterpe pe care o risipise în peisajul înverzit precum ghioceii primăvara prin imaşuri. Liniştea din streaşina cerului este tulburată de motociclişti vijelioşi şi automobile, tot mai multe automobile şi autocamioane, aflate în traficul turistic sau cel de trebuinţă între Muntenia, Oltenia şi Transilvania.
Poposim în despicătura din pasul Urdele. În dreapta noastră, sub prispa muntelui se adâncesc genunile Mohorului. De sus, din esplanada munţilor, par pitice pădurile de brad dinspre izvorul Gilortului. Ca nişte cubuleţe de jucării se înfăţişează construcţiile din Rânca, un fir pierdut în verdele atotcuprinzător se arată râul, petece albe sunt nămeţii din hăuri şi necuprinse deschideri de munte. De aici, Transalpina începe coborâşul spre Obârşia Lotrului, Oaşa, Şugag şi Poiana Sibiului. Cu şiroiri şi zăpezi în versante, fără parapete, indicatoare şi marcaje uneori, dar plină de senzaţional, şoseaua străbate munţii învingând sălbăticia şi pătrunzând încet şi sigur în albumele celor mai spectaculoase drumuri din lume.
Acolo, în spintecătura creată în Vârful Urdele, am vrut să prind cu mâna o pală de nor alb. Erau doar zece grade afară, faţă de cele 35 de la Novaci, şi mi-au înţepenit de frig degetele. Nu am forţat adaptarea, am refuzat să iau în braţe norul răzleţ. L-am fotografiat însă cocoţat pe grumazul vârfului de munte. Dincoace de cerul limpede, într-un albastru nemaiîntâlnit de pur!
