Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Pe Cheile Olteţului, ascultând sufletul muntelui…

Pe Cheile Olteţului, ascultând sufletul muntelui…

Submitted by on 2 October 2012articol citit de 1,315 ori | No Comment

Intrarea în lumea de poveste a acestor minuni ale naturii se face mai întâi prin poarta creştinătăţii. La început de călătorie, drumeţul împătimit de farmecul pădurilor şi izvoarelor se opreşte în sanctuarul Mănăstirii Polovragi, pentru purificarea sinelui prin rugăciune şi smerenie, pentru împăcare şi recâştigarea speranţei şi încrederii în prioritatea vieţii trăite în înţelegere şi armonie, pentru mai bine şi prosperitate umană comună.

Turistul este întâmpinat de la depărtare de un peisaj promițător

Turistul este întâmpinat de la depărtare de un peisaj promițător

Sub veghea privirilor de piatră ale Carpaţilor şi-a freamătului castanilor arămii din preajmă, doar zidurile vechi ale mănăstirii, tocite de mersul secular al timpului, dimpreună cu glia tăcută şi susurul sălbatic al Olteţului pot glăsui înaintea cronicilor şi hrisoavelor despre istoria acestor locuri încărcate de legende şi întâmplări pline de mister.

La Mânăstirea Polovragi

Vei afla că, la vremea lor, pe cât de ipocriţi şi hrăpăreţi erau, fanarioţii ar fi vrut să închine sfântul lăcaş patriarhului de la Ţarigrad, Muntelui Athos sau Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Dar, sărăcia de care fusese cuprinsă a păstrat-o în neatârnare şi în libertatea acestor munţi frumoşi şi sacri de lângă vad de Olteţ. Aici găseşte mereu uşa deschisă şi mângâierea clipelor de odihnă, Iancu Jianu, haiducul. Mai sus, în adâncimi misterioase de munte, pe malul stâng al râului, Peştera Polovragi îi este cuib pentru haiducie.
Dăruit pentru vitejia sa, Iancu se face haiduc din pricina nelegiuirilor apărute în jurul său. Nu mai suporta nedreptatea împământenită în viaţa oamenilor. Întâmplarea care îl amărăşte cel mai mult şi îl trimite în adâncimi de codru des este vestea că un grec îi răpise iubita. Pleacă întru salvarea fetei, dar o găseşte moartă. Trupul grecului cade răpus de sabia haiducului dezlănţuit. După ce îşi răzbună aleasa inimii, olteanul se retrage pentru bună vreme în templul munţilor. Jianu haiduceşte ca vântul turbat şi înspăimântă rău de tot ocârmuirea. Faptele sale justiţiare nu convin dregătorilor vremii şi Iancu pică în capcana vicleniei oamenilor de doi bani şi este vândut celor de la poteră. Scapă ca prin minune de spânzurătoare. Pentru că este cerut de soţ de cea mai frumoasă fată a casei domneşti, Sultana Gălăşeasca.
Fulgerat de dragostea fetei, aprigul oştean al dreptăţii făgăduieşte să renunţe la haiducie, se întoarce din tainele munţilor înalţi şi nu-i mai fugăreşte pe greci şi pe ciocoi. Mulţumit şi liniştit pentru hotărârea sa, domnitorul fanariot Vodă Şuţu îl cinsteşte cu titlul de pitar. Dar, pentru un luptător inteligent şi dârz, nici iubirea şi nici teama de moarte nu pot fi niciodată zăgazuri peste care să nu treci. Nelinişit şi nedespărţit de adâncimea zărilor, haiducul se zbătea la curtea boierească precum şoimul ager în cuşca vânătorului. Era printre bogaţi, ca ăl mai sărac dintre toţi, ştiindu-şi averile împărţite celor năpăstuiţi iar moşiile părăginite de uitare şi nelucrare.
Zbaterile sufletului său şi credinţei sale nu s-au potolit nici în acea seară de iarnă aspră a anului 1821, când pitarul Jianu primeşte la Caracal o hârtie în culoarea norilor grei împăturită în patru. După cum spun cronicile îngălbenite de timp, pitarul rupse nerăbdător sigiliul şi află strigătul altei voci pripăşite prin munţii Olteniei: „Prietene Jianu, scria Slugerul, pune degrabă la cale treaba ştiută, adună-ţi oamenii. Peste o lună de zile scoatem plugurile. Al dumitale, gata ca un frate, Tudor”. Jianu oftă adânc şi sărută hârtia. Degrabă îşi schimbă straiele şi, tăind drumurile prin nămeţi şi viscol, se reîntoarse la oamenii săi dragi din cheile de piatră ale Olteţului.
Iată de ce, în peregrinările noastre la mănăstirea din faţa munţilor ni se povesteşte adesea de întâlnirile de taină care s-ar fi petrecut aici între luptătorii pentru dreptate şi justiţie socială, Iancu Jianu şi Tudor Vladimirescu.

Cheile Oltețului

Ieşim pe poarta mănăstirii şi vrem să pătrundem în surprinzătoarea deschidere a cheilor. Înaintăm pe drumul pierdut sub umbre de castani. În stânga, versantul coboară mereu spre murmurul apelor, în dreapta, pădurea urcă spre pieptul muntelui rărindu-se apoi spre vârfurile sure şi stâncoase. Cei doi pereţi calcaroşi tăiaţi de ape în enigmatice frământări de timp prezintă multe grote şi fenomene carstice. Peste semeţia şi ascunzişurile lor se aşterne liniştea muntelui şi coboară din când în când foşnetul pădurilor de pe culmi. Suntem la întredeschiderea umerilor uriaşi de piatră şi pătrundem cu adevărat în chei. Vedem peste vale, între valuri verzi de pădure, strălucirile Olteţului, de parcă râul ar izbucni acum de sub platoşa de piatră a munţilor, de parcă izvorul lui ar fi sub paşii noştri. Dar nu este aşa! Valea s-a strâmtorat mult încât apa furată de repezişuri înspumate răsună şi se rostogoleşte peste stânci colţuroase la mare adâncime de drumul şi locul privirilor noastre. Aici, Olteţul vuieşte sub talpa muntelui iar cântecul lui răsare dincolo de vale, în lumina soarelui şi-n şoaptă de pădure.
Vrem să fim mai aproape de zbuciumul râului şi ne agăţăm de colţuri de piatră şi trup de alun, să zărim vadul alunecat adânc în stânga văii, sub cupolă de munte şi drum de piatră. E limpede unda şi cristalin creştetul valului rupt de stâncă. Foarte tare-i aerul şi ni se opreşte-n piept. Respirăm şi nu mai vrem să plecăm de aici. Cât de neprihănită e natura neumblată de gând rău! Abia se aude valul pierdut sub munte. Printre ramuri cu greu afăm un petic de cer. Ce adâncă-i valea, ce înalt e muntele, cât de sălbatice cheile! Ce misterios Olteţul!
Revenim pe drumul de piatră, scobit în peretele de stâncă. Mergem pe jos o porţiune de drum şi intrăm în Peştera Polovragi. Cunoaştem astfel „cuibul” straşnic pe care şi-l alesese pentru taina haiduciei, Iancu Jianu. Admirăm în treacăt deschiderile cu dantelării în calcar, hrubele umezite de apa adâncurilor, căile întortocheate prin taverna subterană şi ne întoarcem la strălucirea zilei.
La Urlieşi, întâlnim cei mai înalţi brazi ai pădurilor din aceşti munţi. Mulţi sunt zvelţi şi seculari, mândri să împodobească muntele cu anvergura lor falnică şi temerară. Sub cupola lor se mai văd scocurile în care ţapinarii opreau odinioară pâraiele, să sloboadă arborii la vale spre rampe şi platforme de lucru. Ni se povesteşte despre funicularele care agăţau trunchiul de un cap, prăvălind bradul peste vale. Urma apoi izbitura de şoldul versantului, pe care îl văduvea de învelişul de pământ şi verdeaţă, până la stânca tăioasă din trupul muntelui. Urcăm pieptiş pe fir de apă ce ne duce spre vârfurile Negovanului şi Padeşului. În jurul nostru se arată frumuseţi care întregesc decorul splendid al Văii Olteţului.
Brazii se caţără curajoşi de clinul pantei coborându-şi umbra deasă peste răni de stâncă vânătă, sub care se prăbuşesc în văl de mirese cascade învelite de răsunet şi nepieritoare taine. În şuvoiul lor s-au oprit să se-adape capre negre, ciute şi mistreţi. Au venit să se răcorească vulturii şi cocoşii de munte, s-a liniştit de arşiţă ursul. Asculţi cântecul apei slobozite din puterea cerului pe obraz de munte, te miri de iureşul ei, de iuţeala cu care-şi face loc printre stânci de tot felul, scrijelind în rocă făgaşuri spectaculoase, cum a reuşit şi în chei, furând mereu din haina vegetală a muntelui pentru a-şi acoperi şi a-şi înnobila mai târziu cu frumuseţi lucrarea făcută în panteonul naturii veşnice.
Ne retragem din templul pădurilor virgine. Trecem pe lângă izvoarele ce surâd în palmă de munte, purtând lângă lumina lor ulcele smălţuite spânzurate în creştet de creangă şi revenim spre satul de la poarta mănăstirii. Străbatem liniştea înaltă a munţilor, prin care susură glasul râului sfărâmat de creştetul pietrelor şi trilul păsărilor retrase spre cuminţenia adăposturilor de seară.
Soarele dă să-şi lase pleoapele peste valuri vestice de Carpaţi. Privit dinspre hotarele Racoviţei, satul Polovragi se orânduieşte în tihnă şi frumoasă împlinire pe platoul din deschiderea cheilor ferestruite în stânca Munţilor Căpăţânii. Peste aşezarea păstorilor nu bate nici un vânt. Numai valea se arată înfiorată de o fermecătoare adiere trimisă de undeva de sus, de pe vârfuri şi curmături de piatră. Este o răcoare divină slobozită din frunţi înalte de munte, este sufletul binefăcător al muntelui care se risipeşte în binecuvântare peste colinele şi şesurile Olteniei. Câtă îngemănare întru bine! Ce minune!

Comments are closed.