În acest an s-a întâmplat ca zilele să se suprapună pe cărăruia timpului, ziua muncii să fie aceeaşi cu sărbătoarea Sfintelor Paşti. Aşa fiind, oamenii şi-au regândit dorinţele şi au ales să rămână cu familia după datina creştină, să se întoarcă spre satul natal lăsând departe freamătul metropolelor citadine, pentru a se bucura de simplitatea şi unicitatea tradiţiilor pascale.
Săptămâna patimilor a fost una în care vremea şi-a făcut de cap prin satele aşezate sub geana munţilor Olteniei. Pe Valea Moregilor, dimineţile au fost neobişnuit de răcoroase faţă de cum le ştiau sătenii cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. A îngheţat apa în vălău şi bruma nărăvaşă a pârlit halângile, viile şi legumele abia răsărite din ţarină. Nici nucilor nu le-a fost mai bine, florile lor au căzut la pământ iar frunzele s-au înnegrit ici-colo sub tăişul frigului. După o iarnă foarte săracă în zăpadă, cu dese intercalări de zile primăvăratice, natura a revenit la viaţă cu o lună de zile mai devreme de cum îi era scris în calendare.
Mâine va fi ziua cea mare, gospodinele şi-au cam isprăvit treburile legate de masa de Paşti, care va reuni întreaga familie. Sarmalele au fost învelite şi sunt la fiert, mielul este în cuptor, răciturile s-au legat bine şi aşteptă în răcoarea beciului, ouăle au fost înroşite ecologic în foi de ceapă, cozonacii copţi şi ei iar drobul abia a fost scos din tava încinsă. Femeile casei par mulţumite că au pregătit bucate gustoase.
Spre munţi se aude clocot de tunet. Amurgul începe să coboare dinspre tăpşanul dealurilor. Pârâul susură uşor prin exuberanţa verdelui înstăpânit pe vale. Norii se retrag repejor spre apus, se înseninează cerul. Se pregăteşte concertul serii. Răsună codrul de cântecul cucului. Este suveran peste cântătoare, glasul lui înalt reverberează din culme în culme, în ecouri limpezi care încântă gândul şi sufletul. Mai aproape de casă, prin merii părăsiţi de flori, mierlele-şi prezintă-n partituri inedite repertoriul. Le răspund din lăstărişurile pădurii de peste drum, mărunte şi de neînlocuit, privighetorile cu glasurile lor divine. Şi apoi, alte triluri în tot concertul păsăresc al primăverii. Sticleţii şi piţigoii, pupăza şi turtureaua.
Cântecele lor au răsunat neîncetat în noaptea luminoasă a Învierii. Şi-au bătut clopotele-n inima satului, Veta din vale a strigat peste ogaş la Maria din deal să meargă la biserică, la slujbă şi să ia păştele pentru toată familia. Cerul senin şi înstelat a vegheat satul în tihna rugăciunilor. Sunetul clar al clopotelor s-a auzit până spre zorii zilei de Paşti, când enoriaşii s-au răspândit tăcuţi şi evlavioşi în singurătatea uliţelor. Se încălzise oarecum pe vale. Prin aerul îmblânzit şi prietenos răzbăteau spre noi frânturi de glasuri şi paşi care apoi se stingeau în scârţâit de porţi, după ce îşi spuneau „Hristos a Înviat!” sau „Adevărat a Înviat!”.
Dimineaţa de Paşti a fost nemaipomenit de frumoasă. Taica Petre pusese pe la pragurile casei glii de iarbă verde, după rosturile vremii. Toţi s-au trezit în voie bună şi au respectat preceptele creştine ale sărbătorii. După ce au mâncat păştele aduse de la biserică s-au aşezat la masa familiei, orânduită sub bolta verde de vie. Ritualul ciocnirii ouălor roşii a precedat toate celelalte obiceiuri gastronomice ale zilei. Câştigătoare a fost mezina familiei, Anastasia, nepoţica fermecătoare a lui Moş Petre. Au mâncat fiecare câte un ou roşu, apoi au gustat din carnea de miel şi s-au bucurat de masa îmbelşugată până în miezul zilei însorite, când natura, iarăşi miraculoasă, i-a atras spre minunile ei rare şi atrăgătoare.
Spre Dealul Stancăi, pe cer albastru, se văd largi rotiri ale unui stol numeros de berze. Cristinel vrea să ştie cum stă via din culme, dacă a scăpat de trufia brumei. Trece pe sub cupola salcâmilor înfloriţi şi se îmbată cu mireasma florilor. Ascultă zumzetul în tumult al albinelor culegătoare şi se opreşte sub cireşul bătrân care se cocea în mai, de venea baba Sanda să îi coboare cu toiagul pe copii din ramurile încărcate cu cireşe. Admiră teiul care stă şi el să înflorească, trece pe lângă frasinul plin de flori şi se opreşte în faţa conacului zidit chiar în creasta dealului.
De aici se deschide priveliştea spre Valea Motrului şi Munţii Mehedinţi. Nu mai zăreşte luciul lacurilor din Valea de Hotare, ele au fost distruse cu două decenii în urmă de oameni răi, dar Cristinel nu uită că aceste lacuri au fost raiul copilăriei lui. Recunoaşte înălţimile stâncoase ale Pietrei lui Stan din orizontul Pasului Godeanu şi îşi coboară privirile spre lujerul verde al viei. Surâde liniştit că bruma a ocolit mica împărăţie a vinului. Peste culmi răsună iarăşi glasul inegalabil al cucului. Se lasă spre depărtări în ecouri răsunătoare. Şi intră în sufletul oamenilor! Ce zi de Paşti, după atâtea ploi! E sărbătoare aici, la Padeş!
