Coborând pe cărăruia vremii, mi-am aruncat privirile peste valurile ei răscolite de marea furtună a jocului de-a fi şi-am început să întreb: Despre florile ofilite şi iarba cu fruntea-ncărunţită, peste care s-au lăsat musafiri nepoftiţi. Despre apele adormite-n nefiinţă şi izvoarele secate. Despre ploi ce nu mai vin la vreme de rod şi de pârguire-n câmpuri. Despre timp şi despre viaţă! Oameni ce mai au un nume! Lume, când nu este lume! Despre peştii duşi la vale fără arginţi la picioare! Despre tot ce-a vrut să fie! Despre tot ce-a fost frumos! Şi de păsări care-au fost! Şi de cântul lor duios! Despre toate-aş vrea să-ntreb pe-acest om ce nu mai este ”cel isteţ ca un proverb”!
Aş vrea să ştiu, Pământule, ce mai faci? Te simt mai mult în ritmul inimii mele când cobor printre trunchiurile vieţii tale şi ating cu un zâmbet vălul inocent al unui fir de izvor. Îmi învălui faţa cu sclipirile şi răcoarea-i de milenii şi simt că inima-mi bate în tihnă. Privesc lăstărişul lumii tale, pădure udată cu lacrimi diamantine în dimineţi înrourate, şi simt cum faţa ta milenară este inundată de o neobosită şi tainică tinereţe, bătrâne plai!
Puritatea şi smerenia pădurilor
Cobor pe iste creste de munte, mândre şi suverane sub ceruri, şi mă-ntâlnesc cu pădurile într-un imens ocean al existenţei. Cu valuri înalte, care poartă în sânul lor mii de voci, care cheamă mereu spre lumea lor imensă, fabuloasă! Îmi deschid iarăşi ”porţile” sufletului şi îţi spun dintr-o înaltă simţire: „Câtă puritate şi smerenie-ţi poartă pădurile, Pământule!”
Stau între coloane seculare peste care-şi presară scânteierile de smarald, de-atâta vreme-ncoace un nesfârşit covor de stele, şi-ţi ascult foşnetul şi răsuflarea, pădure bătrână! Îţi admir generaţiile, pe plaiuri, ca nişte soldaţi aliniaţi în plutoane de veghe pentru veşnicia ta, odată cu ascultarea ecourilor de bardă, plimbându-se din creastă-n crestă, din fir de vale-n fir de vale, săgetând depărtările şi asurzind apele-izvoarele, pădure tânără, şi simt în gând ceva ciudat şi apoi multă tăcere!
Cobor pe povârnişul dintre ere şi stau în faţa ochiului nevăzut al fiinţării tale, privindu-ţi comorile. Fără să cred în altceva, aş vrea să vii de departe. Dintr-o elegie eminesciană, cu tot alaiul vieţii. Şi-atunci să pot să te-ntreb, cu sufletul vibrând de tinereţe, prea limpede veste de dincolo de pădurile noastre liniştite, ca o casă de oameni darnici şi bogaţi la suflet! Unde-i feciorul cu flori de izvoare în obraji? Dar cea minunată fecioară cu trup mlădios, cu flori în cosiţe şi voal de mătase albă, adus peste fruntea limpede şi senină ca o năframă de vis ţesută din cristale de izvor?
O voce parcă voia să-mi spună că toate aceste comori ale vieţii sunt aici, printre noi, oamenii acestui Pământ! Luându-mă după glasul ei, m-am pierdut în cetatea ta, Pădure Eternă, străbătând cărările-ţi lungi, tot întrebând şi tot făcându-mi griji.
Despre comorile vieţii
Unde sunt toate comorile tale, o, prea limpede veste de dincolo de pădurile noastre, ca nişte mame bune? Aş fi vrut să fi rămas cu ele! De ce nu m-aţi luat cu voi? V-aţi schimbat veşmintele dragostei de veşnicie şi v-aţi dus departe?
V-aţi dus şi aţi luat cu voi tot mugurele tinereţii! Alaiul legendarei bucurii, cu toată nunta noastră milenară? Ne-aţi luat din hore şi cântece? Şi obiceiuri ne-aţi luat? Şi l-aţi luat pe la Lae Chiorul, cântăreţ din patru strune? Şi caii înşăuaţi în straie din preafrumoasa zi de sărbătoare? Ne-aţi luat trăsura omeniei şi ce-a mai fost din neuitata casă a vieţii noastre de demult? Şi ce-aţi mai luat cu voi, comori de oameni legendari?
Mai întrebaţi, de departe, ce facem noi? Noi!… Păi! Ne-am pierdut pentru o nuntă – loterie şi-am transformat dulcele alai al anilor voştri în scrâşnete de frână şi zumzet de motoare…
Unde eşti tu, fiu al munţilor? Unde eşti, fecioară a Universului din basme? De ce aţi luat cu voi puritatea? De mă primiţi, aş vrea să vin la voi? O, timpule, flăcău bătrân, pe tine-aş vrea să mă răzbun, că nu-mi oprişi în prag de ţară această nuntă milenară!
Dar, ce să fac acum, Pământul meu etern? Aş vrea, tu să mi-l legi în fapt de seară, într-un crepuscul, viu, cu frâul cel de timpuri rubiniu şi fără noimă apoi să îl alungi în haosuri de piatră pe-acel ce ţi-e clădit cu mintea-nceţoşată! Nu ai văzut că lumea de pe întinsu-ţi crâng, tot numărându-şi anii, mai mult se-nvolburează, în valul străduinţei de-a şti mereu mai mult, incendiindu-şi mintea cu straşnice formule, de pot să frângă vârful vieţii chiar mâine, chiar poimâine, iar peste faţa ta să curgă apoi tot râuri de foc şi de nelume, să tremure toţi corbii din lipsă de pădure, de învelişu-ţi rece, de prea mult întuneric, de nedorită şi prea lungă tăcere?
Omule, alină-ţi rănile făcute şi păstrează-ţi cu sfinţenie tot ce ai acum, salvând ce-i viu şi bun din preajma nefiinţei! Ascult ecourile tale, Măreaţă Existenţă, şi mă-mpresor cu tot ce e mai pur în jurul meu.
Cu anotimpul, de curând, pierdut în vremuri tulburi! Cu nunta cea de ieri, uitată! Cu soarele sculptat în vatra de lut! Cu pădurile ascunse-n triluri de viori! Cu trupul tău,
Pământule neprihănit! Cu salbe de izvoare ţâşnind prin mii de porţi deschise înspre astre! Cu apa din ulceaua de pământ! Cu sufletul din mine şi toţi oamenii legaţi de bine şi gând frumos! Cu tot ce ai mai limpede peste iia-ţi fără însemne de rău şi-atât!
De ce să nu destăinui lumii dorinţa ce-mi străbate existenţa? Aceea de a coborî mereu spre cărărui de timp, aruncându-mi privirile peste împrejurul răscolit de marea furtună a jocului de-a fi, nestatornic şi înfrânt uneori în uriaşa clepsidră a vremii. Tot întrebând, tot căutând, tot gândind la frumos, la echilibru şi cuminţenie, luptând a le construi în fiecare clipă, până la regăsirea lor pe marele drum al reîntoarcerii spre sine, spre smerenie şi puritate, spre bine, adevăr şi lumină…
Până când verdele de lângă noi va fi iarăşi, crud şi primordial, în raiul pădurilor!
Până binele se va împământeni iar în aceste candide cetăţi cu boltiri rămuroase, pentru a păstra mereu curată şi viguroasă puterea lor de a ocroti şi a menţine viaţa pe unica şi minunata noastră Terra…
