Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » La Padeş, pe urmele Domnului Tudor

La Padeş, pe urmele Domnului Tudor

Submitted by on 6 February 2017articol citit de 443 ori | No Comment

Ghenarie 23, cum notează cronicarul în hronicul îngălbenit de scurgerea timpului. Mai sunt patru ani şi se fac două secole de la acea dimineaţă de ianuarie a leatului 1821, când, de pe plaiurile albe şi îngheţate ale Cloşanilor, Prejnei şi Sohodolului, de pe toate ţinuturile locuite de moşneni români, coborau cete de ţărani năpăstuiţi de nelegiuiri şi împovăraţi de sărăcie, să se alăture Adunării Naţionale a Poporului, orânduită pe meterezele din Câmpia Padeşului. De aici, împreună cu pandurii şi Comandirul oştirii, Domnul Tudor din Vladimir, urmau să plece peste ţară până la Bucureşti, să facă dreptate şi slobozenie neamului dosădit de asupritori.

Monumentul de la Padeș amintește de cele întâmplate cu 196 de ani în urmă, într-un ianuarie friguros

Monumentul de la Padeș amintește de cele întâmplate cu 196 de ani în urmă, într-un ianuarie friguros

Intrăm în cetatea rugăciunii Slugerului, la Tismana, dincolo de turnurile înălţate sub cerul albastru al munţilor. Iarna s-a înăsprit, e ger mare şi neîndurător, tăios şi neprietenos. Din depărtări de codri zvelţi şi suri, viscolul vesteşte întoarcerea zăpezilor mari, întemeietoare de rod şi izvoare. Nămeţi ceva mai vechi zac prin văioage şi postăvi de frunze veştede, şiruri de ţurţuri strălucesc pe la streşini de stânci. Şuieră fagii în pieptul Cioclovinei. Şi Stârmina şi-a îmbrăcat coloanele de gheaţă.
E linişte adâncă în preajma mănăstirii. Rece e amvonul ctitoriei, străvechi şi auster mormântul călugărului Nicodim. Nu sunt reverberaţii prin timp, nu se mai aud paşii Domnului Tudor. Se spune că îşi lăsase calul în grija oştenilor şi intrase la sfat de taină cu arhimandritul. În liniştea sacră a bisericii, sub oblăduirea spiritului creştin, şi-a făcut ultimele potriviri la cuvântul către ţară, la programul revoluţiei. Era grabă mare, totul trebuia chibzuit cu înţelepciune şi aşezare în treburile zaverei.
Peste dealuri, în deschiderea munţilor de pe Valea Motrului, Tudor era aşteptat de Adunarea Norodului – cea „orânduită pentru binele şi folosul a toată ţara”. Cronicile spun că nu a zăbovit prea mult la mănăstire. Şi-a rânduit ţintele luptei, şi-a luat oştenii şi s-a îndreptat prin fiorul iernii spre Padeş, unde era aşteptat de mulţimea de moşneni şi de căpitanii de panduri pe care îi alesese cu multă vreme înainte de ziua cea mare.
Păşim peste podurile de gheaţă ţesute de geruri între malurile Tismanei şi alegem să urmăm drumul lui Tudor, pe poteci furişate prin pădurile pustii ale codrului, pe urcuşuri şi coborâşuri de cornete, prin lăsători şi costişe când înnămeţite când înfundate de vijeliile anotimpului alb şi aspru. Trecem scocul cu stejari dinspre Costeni, Izvarna şi Celei şi ajungem pe locul unde, acum 196 de ani, a răsunat glasul justiţiar al lui Tudor Vladimirescu.

La Padeș

Urcăm în smerenie treptele monumentului de piatră ridicat în memoria revoluţiei. Privim adânc basoreliefurile în bronz iar apoi ne lăsăm ochii spre depărtările mărginite de zidul munţilor, cu văile şi drumurile pe care au coborât cetele de panduri nemulţumiţi de boierii lacomi, neîndurători. Cum scriu cronicile, fusese un ianuarie înverşunat şi geros atunci. Oamenii nu au pregetat să vină lângă cel care le făgăduise dreptatea. Pandurii şi oştenii credeau în conducătorul lor. Tudor era tânăr şi puternic, avea numai 41 de ani.
Aici, la Padeş, inimile suferinde ale oamenilor se deschiseseră în faţa dârzului vătaf de plai, pe care îl recunoşteau ca Domn al tuturor. Mulţi moşneni din Padeş aflaseră de dreptăţile Slugerului şi s-au legat cu sufletul de el, urmându-l la lupta cea mare. Ajuns în mijlocul lor, Tudor îi învălui cu lumina ochilor săi ageri şi hotărâţi, să le umple inimile cu dorinţa de izbândă, cutezanţa şi neliniştea de pe chipul său să le vorbească tuturor despre omul aprig şi tenace, hărăzit aici să-i ocârmuiască în lupta pentru dreptate şi libertate. Glasul Domnului Tudor răsună peste mulţime, peste dealuri, peste munţi, spiritul pandur adună şi înflăcărează forţele. „Proclamaţia de la Padeş” intra în sufletul pandurilor şi în istorie prin grai simplu, românesc: „Multă sănătate, fraţilor locuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!…”
Doar focurile fumegau, adunarea încremenise şi privirile parcă îngheţaseră. Din şaua calului, cuvintele Domnului Tudor, sculptate azi în bronzul monumentului, aprindeau inimile şi conştiinţele celor ajunşi la marginea răbdării, clocotind de suferinţe: „Veniţi, dară, fraţilor, cu toţii, cu răul să pierdem pe cei răi, ca să facem noi binele şi să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni, care dimpreună cu noi vor lucra săvârşirea binelui precum suntem făgăduiţi. (…) Şi ceea ce vă vor povăţui mai marii adunării, căpeteniile ce vi se pun, aceea să urmaţi şi unde vă vor chema ei acolo să mergeţi, că ne ajunge fraţilor atâta vreme de când lacrămile noastre de pe obrazele noastre nu s-au mai uscat”.
Proclamaţia a declanşat lupta poporului pentru dreptate, slobozenie şi mai buna chiverniseală a ţării. Vestea se duce spre toate cancelariile imperiale ale Europei iar lacrimile revoluţiei încep să curgă. Conducătorul revoluţiei era Domnul Tudor, cel predestinat să lupte pentru dezrădăcinarea răului şi încetarea robiei, pentru repunerea ţării în drepturile ei străvechi, pentru împlinirea propriei făgăduinţe către popor: „Eu nu caut ceva pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani, care au rămas cu desăvârşire goi din pricini ştiute (…) nu mai este însă cu putinţă ca poporul să sufere şi de aici încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui…”
Prin săvârşirea sa, Tudor a schimbat rânduielile în ţară. Dar nedreptăţile nu s-au stins. Ele mai întunecă şi azi viaţa românilor. Din nefericire!

Comments are closed.