Ne-am așezat la masa însorită a acestei toamne cu Neica Serafim, pădurarul din plaiul Cloșanilor, aflat de vreo câțiva ani la pensie. Numai ce trecuserăm puntea peste apa Motrului și-am rămas la taină în poiana de sub cornete, pe Valea Lupșei. Aici și-a deschis bătrânul gândurile cu amintiri și legende. Aici, sub culmile vălurite de coroanele pictate în galben cu care mestecenii se laudă în octombrie. După care, se resemnează pe anotimpul ce le dăruiește atâta frumusețe și rămân peste iarnă ca niște străjeri biciuiți de iureșul viscolelor, dar solitari în năframa pădurilor prin albul impunător al tulpinilor învelite de puterea luminii.
Stăm la povești pe butucii adânciți în firul ierbii atins de fiorul primelor brume. Încercăm să deslușim chemarea pădurii, să înțelegem câte ceva din suferințele ei nemărturisite. Aș vrea să ne deschidem larg sufletul și brațele, să îndepărtăm orice tăiș de la tulpina lor, să le atingem cu palma pe tâmple pentru a le citi neputințele. Privim meditativi spre inimile lor și vrem să le salvăm perenitatea. Dinspre vatră de văi, ies la deal săteni împovărați cu croșne de uscături doborâte de vânt. Poverile se pierd încet pe ulițele satului. Lemnele aduse însuflețesc apoi vâlvătăile din sobe și-mprăștie căldură prin casele chitite în nopțile viscoloase ale iernii. Și așa vedem cum arborii, îmbătrâniți, își prefiră anii prin ornicul din cenușa fiecărei vetre.
Privim spre corola munților și ne încântă imaginea pădurii de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul, dorul de frumos, de liniște și curăție naturală. Parcă îi simțim respirația, mestecenii zâmbesc și ne fac cu mâna, lăsându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziș albastrul pur ceresc. Au rămas acolo, răstignit pe plai, pătuiacul cu fân rostuit pe furcile frasinului dintre albul mestecenilor, ca o dulce amintire de vară, și izvorul agățat de lespezi, ca un gând de fericire ce nu se termină niciodată. Și-au mai rămas acolo pe povârnișul muntelui sufletul și dorul sătenilor, și fluierul ciobanilor, și hăulitul băcițelor înveșmântate în cămeșe albe pe care și-au cusut cu mâinile lor râuri și ponoare cu mesteceni aleși din mărinimia toamnei din păduri.
Dincolo de ochii înviorați de amintiri se zăresc trunchiuri golașe de fag de pe care frunzele s-au desprins spre taina crângului, triste și îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung. Doarme petrecut bradul în acoperișul casei, sub care ne retragem în toiul lui iunie să ne ferim de vâlvora arșiței și ne aducem aminte cum ne stingeam setea cu sucul cireșelor amare culese din ofranda sălbaticei păduri. Dincolo de jarul din vatra focului se aude scârțâind ușa. Nu ne gândim la copacii tăiați, dar privim grinda care susține casa. Și gorunul din care a fost cioplită!
Și masa la care stăm de vorbă! Și patul în care ne cutreieră visele! Și scândura din care bunicul a construit carul pentru boi și-o parte din pitorescul copilăriei noastre! Și leagănul în care bunica ne descânta de deochi! Și fusul caierului cald și moale! Și crucea dintre treacăt de drum și de viață! Și câte alte lucruri dăruite de pădure omului am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană. Rugămintea pădurii este aceeași, ca acum o sută sau o mie de ani. Să o protejăm și să nu o atingem decât cu tăcerea ochiului, niciodată cu barda și securea!
Încep de azi a rătăci tot mai puține frunze prin pădure. Și pe Piatră, și-n Gorganul, și pe Tihomir, pe Culmea Cernei, spre Capra și Dobrota, peste tot ținutul cuprins de miezul lui octombrie. În buimăcia timpului și-n negura deasă a văilor, crivățul își slăbește încet chingile. Copii nevoiași mai adună surcele pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri pustii ne răresc pașii spre templul copacilor fără frunziș, fără păsări, fără cântec. Stingheră, ciuta pășește peste ogașul înfundat de frunze putrede și se lasă dusă în adâncimea codrului părăsit de freamăt. Nimic nu vrea să ne spună pădurea despre iubirile de astă vară. Ce ar putea iarna să facă pentru copacii-ncremeniți de ger, să-ntoarcă din drum tăietorii de lemn? Să nu strivească din creștetul lui lujerul lăstarului! Să lase-n picioare copacul cel viu, să ducă la foc copacul pustiu, uscat și lovit de boală și dor!
Soarele coboară timid spre geana orizontului. Vorbele pădurarului sunt tot mai încărcate de prețuire și respect pentru pădure. Printre ramuri, razele-i brăzdează chipul de oștean rămas un pic, să se odihnească și să povestească. Undeva, sub cojocul gros de frunze căzute din ram, se aude cum crește pădurea tânără. Ea nu poate spune câte ceva despre zbenghiul din vară al copiilor cu tălpile moi prin covorul de iarbă și lăstariș crud, despre somnul lor galeș, pe creștet de lăstar, vegheat de cântecul privighetorilor. Despre mâinile lor reci și curate, ca niște pâraie petrecute prin verdele primordial al codrului, cu care culegeau chite de fragi din candoarea poienilor de lumină.
Învăluiți de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur își aduc ramurile căpătâi, să adoarmă oleacă sub pleoapa apusului. Nu vor aminti niciodată despre tainele iubirilor ascunse în ocrotiri de codru. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori și-n ochi de frunziș tandre mărturisiri de inimă și gând.
Privirea și surâsul pădurii de mesteacăn rămân în sufletul nostru, ca o fascinantă priveliște de toamnă. Neica Serafim se oprește în poarta casei, sub umăr de costișă. În curând, pașii lui vor face cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci golași, să vadă ce mai fac mestecenii. Va redescoperi că în mugurii lor sunt tainice frământări de primăvară!
