Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Editorial, Magazin » Octombrie, maestrul culorilor

Octombrie, maestrul culorilor

Submitted by on 9 October 2012articol citit de 1,726 ori | No Comment

Anotimpul culorilor, toamna îl inspiră pe reporter pentru o nouă călătorie în lumea naturii dar şi a satului tradiţional. Ce constată cu acest prilej puteţi urmări în cele ce urmează.

Toamna prilejuieşte ocazia naturii să se dea în spectacol de o manieră magnifică

Toamna prilejuieşte ocazia naturii să se dea în spectacol de o manieră magnifică

Orizontul pare tot mai limpede peste linia culmilor dinspre răsărit. Dealurile domoale, înşirate sub linia vie a cerului uitat de nori, coboară alene spre câmpia uscată de năduşeala verii. Nu se mai arată vetrele verzi din hobăici şi vecinătăţi de mlaştini, unde sătenii dădeau a doua coasă şi-şi urcau în şure şi stoguri fânul de toamnă. Pădurile îmbracă în armonii de culori colinele şi urcă liniştite până sub fruntea munţilor, spre izvoarele Motrului şi Cernei. Pe lângă firul apei, cohortele de arini şi sălcii, pâlcurile de pluţi şi plopi au început să-şi fluture din ce în ce mai des roiri de frunze călătoare spre faţa uscată a prundişurilor şi zăvoaielor părăsite de cântec. Prin ascunzişurile steiurilor din coastă, ciori gălăgioase vestesc talvegul frigului şi înăsprirea vremii. Rar vezi câte un cal încremenit la margine de râu unde mai poate rumega fir proaspăt de iarbă verde.

Pregătiri de iarnă

Se aud bocănind securi în inima pădurii. Sătenii, mulţi dintre ei nevoiaşi, găsesc în ascunzişul codrului lemnul de foc pentru iarnă. Trunchiuri zvelte sunt doborâte în fărădelege, să încălzească odăile celor necăjiţi. Cocârjiţi de osteneală, oamenii potrivesc caraveiele între loitrarii căruţelor sau le târăsc în urma cailor până în luminiş de zăvoi, unde le mărunţesc cu pilugul şi securea, să le ducă mai uşor apoi în ograda caselor. Trecem alături de ei şi-i vedem cât de încercaţi şi trişti sunt de neîndestularea vieţii, de necinstea şi trufia dregătorilor timpului, de încâlceala în dezordine şi neordânduirea ţării. Se pare că de prea multă vreme ei tot aşteaptă şi tot rabdă, sperând că le va fi un pic mai bine. Până una alta, îi întâlneşti pe cărărui de anotimp, ursuzi şi îngânduraţi, cocoşaţi de poveri şi apăsaţi de nevolnicia vremurilor. Pentru ei, binele vine de la cal şi căruţă, de la ofranda zăvoiului şi din truda trupului. Zoresc zi de zi să se ţină la sărăcie, să le fie mai plină coşarca, subzistând, să nu umple cu bocet glia. Este trist să sondezi în chipul lor inexpresiv, să le citeşti gândurile, să le înţelegi amărăciunea. Doar râul poate povesti câte ceva din viaţa plină de silinţă a acestor oameni.
Urcăm pe uliţa bisericii vechi din sat. De-o parte şi de alta eşti însoţit de garduri din scândură, unele noi, întreţinute, altele vechi, uitate, ca şi casele din preajmă. Drumul nu mai este colbuit, plin de bolovani şi gropi. Acum e asfaltat şi neted, peste faţa lui se rostogolesc vălătuci de frunze uscate în şuier de vânt tomnatic. Şi ogaşul   s-a retras sub umbră de gard, curgând pe un canal betonat. În locul albiei străvechi se-ntinde azi asfaltul. Pe pârâiaşul Aninoasa, cel care şerpuieşte în limpezimi şoptite printre casele din Valea Moregilor, nu se mai zăresc oştiri de boişteni. Peştii s-au retras sub radini, în adâncimile de apă de aici, aşteptând ploile să blagoslovească albia.
Grigore, meşter în lucrul lemnului, abia a isprăvit ultima fucie din stejar uscat de doi ani. A cercuit-o şi a aşezat-o pe umeri de fag în răcoarea beciului. A slobozit vinul şi nu mai umblă la ea până la primăvară, la tăiatul viei. În halânga din ogradă a lăsat în mângâierea soarelui o horă de ciorchini de ananas negru, să-i fie cu gust dulce nepoatei, Sânziana, până la coborârea brumelor. Marina-şi drămuieşte prin grădină aracii cu pătlăgele mărunte. Nu sunt cireşe, sunt roşii mici, mici, pe care Ancuţa, nepoata cea mică, le mănâncă în fiecare zi, ca pe cireşe. Gutuile nu au crescut nici cât merele, cum să mai umple ele fereastra cu aur? Seceta le-a vlăguit de spor şi nu mai sunt bulgării de altădată cu care sătenii încărcau podul cu mireasmă de rod.
S-au răspândit în minunăţii florale toate culorile toamnei. Tufănelele strălucesc de frumuseţe şi farmec, grădina pare un paradis în care feeria lor face tot spectacolul. Buchete galbene, frez, maronii, turcoaz, albe şi alte nuanţe încântătoare vrăjesc privirile şi purifică gândul. Suntem în casă de oameni buni şi harnici. Aici, frumuseţea şi belşugul vorbesc cu elocvenţă despre dragostea de viaţă şi lucrul făcut cu stăruinţă şi bună rânduială.

La Padeş, în miezul toamnei

Ne întoarcem în preajma râului. Valul lenevos se lasă în ocolişuri printre maluri frânte, rădăcini înalte şi arbori căzuţi. Rareori, zborul peştelui saltă peste val arcuiri argintii de stropi de apă, terminându-se cu un pleoscăit scurt şi-un fulgerător plonjon în suflet de râu. O vrăbiuţă, rătăcită pe un ciot uscat, începe să cânte a singurătate. Sătenii din Padeş şi Văieni îşi duc pe vale, la deal, turmele de oi şi capre, lăsate peste zi să cutreiere şi să păşuneze pe zăvoaiele prin care mai găsesc încă verdeaţă. Pe pante, pădurile au adunat în ramuri toate culorile anotimpului. Octombrie, ca un iscusit maestru, a fascinat codrul folosind în mod miraculos penelul şi presărând în ram întreg evantaiul culorilor. S-au desenat pe pieptul costişei împădurite duzii îngălbeniţi din destrămarea lizierei. Şi salcâmii şi-au pus culoarea aurului. Cireşii au ales culoarea focului. Jugastrii şi carpenul au îmbrăcat portocaliul. Arţarul a vrut să fie şi galben şi roşu. Şi-a potrivit această simbioză înaintea inevitabilei veştejiri şi dezveliri în calea viscolului furios al iernii.
În şesurile din Valea de Hotare, mai străluceşte încă un ochi din viguroasele lacuri de odinioară. În lăsători de mal, stârcul cenuşiu pândeşte prada. Luciul apei s-a aprins de flăcările reflectate din coroanele arborilor de pe mal. Mestecenii şi plopii se disting de departe prin eleganţă şi solitudine. În fervoarea-i tainică, octombrie continuă să-şi reverse în peisaj culorile sale ancestrale. Pe oglinda lacului, un gând de vânt a început să tremure în valuri subţiri, muzicale. Este boarea serii, care vine dinspre munte. Departe, spre vârfurile înalte din Cerna, se zăresc câteva îngrămădiri de nori negri. Vin ploile toamnei! Bogate şi curate!

Comments are closed.