Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » O prietenie peste timp, Romulus Magheru şi Gunnar Flood

O prietenie peste timp, Romulus Magheru şi Gunnar Flood

Submitted by on 17 November 2010articol citit de 6,001 ori | No Comment

Cu siguranţă, cititorilor noştri le este cunoscut numele lui Romulus Magheru, ultimul născut al generalului Gheorghe Magheru şi bunicului octogenarului Vlad Magheru, toate aceste personaje prezente des în paginile noastre.  Despre evoluţia căpitanului Romulus Magheru în perioada 1876-1878, anii obţinerii Independenţei, aflăm informaţii în amintirile colonelului Gunnar Solfest Flood, pe atunci doar locotenent, publicate în Occident. Ofiţerul norvegian este amintit de contemporani  ca prezent atât în faţa Plevnei cât şi în faţa Vidinului. Au ajuns până la noi aceste amănunte datorită generalului R. Rosetti, cel care le-a prezentat într-o şedinţă la Academia Română la 20 ianuarie 1928. Memoriile ofiţerului norvegian au văzut lumina tiparului în 1927.

Eroismul armatei române demonstrat în Războiul de Independentă a stârnit admiratia ofiterilor straini

Eroismul armatei române demonstrat în Războiul de Independentă a stârnit admiratia ofiterilor straini

La sfârşitul sejurului în România, Flood avea să noteze: „Am plecat la 1 martie(stil nou) dela Calafat la Bucureşti. M-am prezentat în audienţă Domnitorului Carol, mulţumindându-i cordial pentru marea bunătate şi ospitalitate ce mi se arătase în România, apoi am întâlnit pe maiorul Romulus Magheru, amiciţiei căruia datoresc tot ce mi s-a întâmplat în România. După o masă de plecare maiorul m-a întovărăşit la gară şi am plecat în ţara mea”.

Luarea Plevnei
Memoriile lui Flood acoperă foarte bine evenimentele din noiembrie-decembrie 1877 şi redau eroismul ostaşilor români. Iată câteva fragmente de „Jurnal” edificatoare în acest sens: „28 Noembrie/10 Decemvrie 1877 . Luni. Noaptea, la ora 2, toate liniile noastre telegrafice erau în desordine. Pe la orele 4-5 dimineaţa, Turcii părăsiră reduta Griviţa şi mai târziu cea dela Bucova. Trupele noastre băgară de seamă pe la 6-7.
La 6 masa principală a Turcilor era adunată între Plevna şi podul Vidului şi începu ieşirea, ocupând încă forturile dela Opanez. Se zice că Turcii au surprins avantposturile ruseşti şi le-au respins, luând chiar o redută cu 6 tunuri şi masacrând întreaga garnizoană. Dar mai târziu sosi rezerva şi Turcii fură opriţi. Cum se făcu ziuă, toate bateriile ruseşti începură a trage şi Turcii trebuiră să se retragă spre poduri.
Stăpâne pe reduta de la Griviţa (No 2) trupele române înaintară spre Bucov, dar încet şi cu băgare de seamă. Se constatase că reduta Griviţa era cu totul minată şi nu fu decât o întâmplare că un soldat descoperi fitilul arzând, şi l-a tăiat. Apoi se luă Bucov şi se văzu că întreaga  creastă întărită fusese părăsită(de duşmani).
(…) Între 9 şi 10 situaţia era foarte clară. Eşirea lui Osman Paşa era îndreptată spre Apus, peste Vid. Generalul Cernat trimisese deja o brigadă, cu Lt. Colonel Lahovary din Statul Major, pentru a susţine Corpul Grenadierilor. Cealaltă divizie fu îndreptată spre podul Vidului. Elementele din Divizia 3-a fură îndreptate, prin Susurlu, spre Opanez.
Din această clipă puturăm vedea: lupta dela podul de pe Vid, înaintarea (trupelor româneşti) prin Bucov şi lupta Românilor de la Opanez. Un spectacol dramatic, pe atât de împunător ca şi de neuitat. Sosiţi la luneta Craiova, puturăm vedea o mare mulţime de oameni, de cai, de boi şi de trăsuri cu corturi. Mult timp  nu pricepurăm ce era. Nu era o armată în retragere, nici mase fugătoare, semăna cu migraţiunea popoarelor, ca şi când un popor întreg fusese surprins prin fier şi prin foc şi că totul se oprise şi adormise de disperare şi de frica morţii. Şi în adevăr era aşa. Osman îşi făcuse ieşirea nu numai cu armata. Era populaţia turcească din Plevna, care în numele lui Alah, vroia să răzbată prin rândurile duşmanilor.
(…) Era acum orele 12 şi 1 şi Turcii erau respinşi spre Vid, ei erau dominaţi de Opanez şi încercuiţi dinspre Plevna şi Bucov. Românii se ţinuse mereu ca viespile de Turci. Trupele turceşti dincolo de Vid înălţară şi ele steagul alb. Bătălia era isprăvită. Osman Paşa cu întreaga sa armată erau luaţi (prizonieri).

Asediul Vidinului
Flood povesteşte şi despre asediul Vidinului de către armata română, operaţiune care a durat circa 9 luni şi s-a terminat cu un armistiţiu: ”Izet Paşa era Comandantul cetăţii. El primise dela Sultan o sabie şi jurase de a nu o preda, în vieaţă fiind. Garnizoana(era) 8-10 000 oameni. Linia de împresurare a Românilor era împărţită în două prin Dunăre. Pe malul de Răsărit este oraşul românesc Calafat, care este aşezat pe un mic deal, astfel că domină Vidinul. De aceea s-a considerat totdeauna acest deal ca făcând parte din zona de apărare a cetăţii Vidinului. În timpul răsboiului Crimeei, Turcii au trecut Dunărea şi au ocupat acest deal, înconjurându-l cu un semi-cerc de întărituri. Au rezistat cu succes atacului rusesc. La începutul răsboiului actual, din contră, Românii au ocupat repede dealul de la Calafat şi au luat astfel înainte, Turcilor. Românii au construit aici 6 mari baterii, cu frontul spre Apus şi le-au armat cu tunuri de 15 cm, cari, la o distanţă de 1-2 km, puteau bombarda Vidinul, în mod efectiv, trăgând peste insulele nisipoase şi foarte şese ale Dunării.
Spre Apus de Dunăre linia de încercuire a Românilor cuprindea trei sectoare şi anume: acele ale diviziilor Anghelescu, leca şi Cerchez şi la aripa stângă a acestei din urmă divizii, până la malul Dunării, se dispuse Brigada de cavalerie Creţeanu, pentru a observa (terenul). (…) S-a socotit că garnizoana din Vidin nu era îndestulătoare pentru a face ieşiri, pe o scară mai mare. S-a presupus de asemenea că Izzet Paşa n-ar încerca, la fel ca Osman, de a străbate liniile duşmanului cu toată garnizoana, căci pe când Osman se aşezase într-o poziţie, până atunci necunoscută şi neîntărită-Plevna-pentru a opri înaintarea victorioasă a duşmanului către centrul Turciei, cu pericolul chiar de a fi sdrobit prin foame şi boli, Izzet Paşa din contră se găsia într-o veche cetate, bine aprovizionată cu hrană şi cu material de răsboiu, şi menirea sa nu era decât de a apăra această cetate. În acelaşi timp, când Românii terminaseră încercuirea Vidinului, Ruşii trecuseră, în mod fericit, Balcanii şi înaintau peste tot, în chip victorios, către Constantinopol. Se aştepta în fiecare zi ştirea păcii. Acest fapt influenţa fireşte asupra împrejurărilor dela Vidin, astfel că atacul nu fu condus aşa de energic, precum fusese cazul în faţa Plevnei. Din timp în timp însă se emitea şi următoarea părere: Răsboiul poate să se termine în câteva zile, deci trebuie cu orice preţ a se câştiga acuma cele mai mari foloase cu putinţă, pentru a obţine o pace favorabilă.
Dacă luptele din jurul Vidinului n-au costat multe vieţi de om, armata a suferit cu atât mai mult din cauza bolilor.
Dintâiu a fost febra palustră sau intermitentă, care mai târziu s-a transformat într-o epidemie de tifoidă. Şi acum ar fi putut fi altfel dacă ne amintim de împrejurările în care trăia armata”.
Amintirile lui Flood se opresc în momentul Vidin. Reţinem din evoluţia evenimentelor internaţionale că sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistiţiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol. Rusia a impus otomanilor tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoştea independenţa României, Serbiei şi Muntenegrului, şi autonomia Bulgariei.

Comments are closed.