Revenim în acest număr cu informaţii noi despre organizarea judeţelor pe meleagurile Olteniei, mai ales că aceste forme de organizare administrativă datând încă din secolele XIII-XIV ar putea să dispară prin regionalizarea anunţată de autorităţi. Să reţinem faptul că forma de organizare administrativă în judeţe este specifică tuturor regiunilor locuite de români, doar în Muntenia şi Oltenia întâlnindu-se această denumire. E vorba de informaţii foarte interesante pe care încercăm să vi le împărtăşim în cele ce urmează.
În foarte multe regiuni din Muntenia, inclusiv în Oltenia, judeţele au apărut de-a lungul râurilor care le-au dat şi denumirea: Gorj(Jiul de Sus), Dolj(Jiul de Jos), Oltul dar şi Argeşul, Dâmboviţa, Prahova, Buzăul, Ialomiţa ş.a. Semnificativ cum se întâmplă în cazul Gorjului, aceste judeţe au reunit forme mai vechi de organizare şi de dimensiuni mai mici. După cum o să vedem sunt fenomene comune şi o evoluţie care uneori interferează.
Judeţe dispărute
Această problematică l-a atras foarte mult şi pe Constantin C. Giurescu, cel care într-o lucrare din 1937, reeditată în ultimii ani, analiza apariţia judeţelor din Oltenia. Astfel, începuturile sunt legate de judeţul Jaleşului, amintit într-un document al voievodului Dan I din 1385. Invocat de noi şi cu alte ocazii, documentul vorbeşte de danii în favoarea Mânăstirii Tismana, între altele un mertic anual de 400 de găleţi de grâu „din judeţul Jaleşului”. Alte documente unde întâlnim această denumire sunt diploma acordată aceleiaşi mânăstiri la 28 octombrie 1429 de regele Sigismund al Ungariei şi diploma din 20 octombrie 1444 dată de Iancu de Hunedoara. Judeţul Jaleş ale cărui hotare exacte doar se bănuiesc cuprindea sate ca Ploştina, Turcineşti, Leurda, Arcani, Tămăşeşti, Băleşti şi Rasova.
Tot la capitolul judeţe dispărute regăsim şi pe acela al „Motrului”. Menţiunile documentare, extrem de reduse, amintesc pentru 10 iunie 1415 un act prin care Mircea cel Bătrân întăreşte mai multor boierinaşi satul Beala „în judeţul Motrului”. Nu este greu de realizat că numele judeţului venea de la apa Motrului, pe malurile căruia se afla.
Un alt judeţ din Oltenia care a dispărut foarte repede pare să fie „judeţul de Baltă”. O menţiune documentară o datorăm lui Iancu de Hunedoara la 1444. Astfel, se menţionează „în judeţul de Baltă, pe Dunăre, satul Vadul Cumanilor şi la Blatniţa Saghievăţul şi celălalt Saghievăţ şi Pesticevo şi Toporna şi Sogoino şi în faţa Ţibrei balta numită Bistreţul”. Întrucât unele denumiri au supravieţuit până astăzi, realizăm că acest judeţ se întindea în partea de sud a judeţelor Dolj şi Mehedinţi de astăzi. Cel mai probabil, denumirea venea chiar de la bălţile din preajma Dunării.
Tot un judeţ dispărut, în secolul al XVI-lea, este cel al „Gilortului”. Denumirea venea de la râul Gilort care traversează şi Gorjul. Printr-un hrisov din 3 mai 1504, domnitorul Radu cel Mare dădea mânăstirii Govora un mertic anual de 4 burdufe de brânză şi 6 de urdă „din judeţul Gilortului”. Puţin mai târziu, un alt document vorbeşte de dania făcută Mânăstirii Bistriţa de 500 de găleţi de grâu anual „din judeţul Gilortului”. La 3 noiembrie 1516, Neagoe Basarab întărea o danie făcută mânăstirii Cornet.
Povestea judeţelor oltene
La sfârşitul secolului al XV-lea găsim menţionate şi judeţele ale căror denumire o regăsim şi astăzi pe harta ţării. Astfel, prima menţiune pentru judeţul Mehedinţi datează din 1483 iar pentru judeţul Jiului de Sus din 1497. Astfel, la 29 iulie 1497, Radu cel Mare dădea mânăstirii Tismana un mertic anual de 300 de vedre de vin „din judeţul Mehedinţi sau din judeţul Jiului de Sus”. Dintr-un alt act din 12 septembrie 1534, aflăm că pe vremea lui Vlad cel Tânăr(1510-1512), un boier anume Radul „a fost…strângător de bir în judeţul Jiului de Jos”.
Specialiştii cred că numele judeţului Mehedinţi ar putea însemna „cei de la Mehadia, Mehedia”, sufixul „inţi” fiind pus pentru a arăta locul. Denumirile „Gor-Jiiu(Jiul de Sus) şi Dol-Jiiu(Jiul de Jos) au dat actualele denumiri ale judeţelor, printre puţinele cazuri când o denumire slavă a intrat în limba vorbită, fiind însuşită de localnici.
Şi în privinţa judeţului Vâlcea nu există o unitate de păreri, „Vâlcea” fiind pentru unii cercetători „ţinutul sau ţara lupilor”. Ar putea fi şi numele unui conducător, chiar Farcaş din Diploma Cavalerilor Ioaniţi traducându-se tot „lup”.
Oraşele Gorjului
Potrivit documentelor de arhivă, Târgul-Jiului apare în documentul din 23 noiembrie 1406 prin care Mircea cel Bătrân dă mânăstirii Tismana dreptul de pescuit în apa Tismanei şi de păşunat pe izlazul din sat şi munţi. Aflăm cu acest prilej ca hotarnic, „să fie jupan Bratul, de oarece a fost şi judeţ al Jiului”. În acest caz, „judeţ” înseamnă mai mult ca sigur ceva similar cu primarul. Acelaşi oraş îl găsim menţionat în timpul lui Dan al II-lea(1420-1431) prin care se întăresc tot mânăstirii Tismana „morile din Târgu-Jiului”.
La ceva mai mult de 30 de kilometri se găsea „oraşul Tismana”. Găsim acest lucru menţionat într-un document din 3 septembrie 1491, Vlad Călugărul poruncind tuturor celor care ţin moşii de ale mânăstirii Tismana „să se strângă în oraş la Tismana înaintea cinstiţilor bani ai domniei mele”.
Menţiunile documentare sporadice mai vorbesc şi de Târgul Gilortului, pe râul cu acelaşi nume. În secolul al XVII-lea rămăsese doar un sat după cum aflăm dintr-un document din ianuarie 1619 al lui Gavril Moghilă care vorbeşte de „satul Târgul Gilortului”.
Patrimoniul ecleziastic gorjean în pericol
Recent a văzut lumina tiparului o carte intitulată „SOS Bisericile Olteniei”, rodul unui proiect de voluntariat semnat de Adrian Gheorghe. În cele 90 de pagini ale sale, cartea se constituie într-un semnal de alarmă privind degradarea patrimoniului ecleziastic al Olteniei (judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt).
Din Gorj, autorul prezintă detaliat doar patru locaşuri de cult din acest judeţ – biserica de lemn „Sfântul Nicolae” (1781) din comuna Scoarţa, biserica de zid „Sfântul Grigorie Teologul” (1841) din Bălăneşti, biserica de zid „Sfinţii Ioan, Nicolae şi Gheorghe” (1824) din Târgu-Cărbuneşti şi biserica de lemn „Sfântul Gheorghe” (1794) din comuna Schela -, el aminteşte totuşi cele peste 119 biserici din lemn ce se găsesc aici, precum şi starea îngrijorătoare în care au ajuns: „Este un dezastru generalizat: unele sunt căzute la pământ, prin acoperişurile şi învelitorile distruse plouă şi ninge de la Dumnezeu, interioarele devastate, ca după războaie, sau folosite ca depozite de gunoi, icoane vechi din lemn, aruncate la întâmplare, aflate într-o stare avansată de degradare, cârpeli «binevoitoare» la tot pasul, improvizaţii moderniste şi construcţii adiacente, care au desfigurat forma originală a acestora, un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oameni”.
Şi mai interesant, Adrian Gheorghe menţionează şi cazurile celebre, Mănăstirea Polovragi şi Tismana: în primul caz restaurarea s-a făcut de mântuială, iar în al doilea s-au realizat lucrări de „modernizare” a paraclisului aferent mănăstirii Tismana fără avizele necesare.
