Căciuli de nori grei se lasă peste crestele albe ale Carpaţilor noştri. Pe uliţele satelor, iarna a încremenit între resemnare şi răscoliri răzleţe de zăpadă. Gerul Bobotezei a venit în ajutorul anotimpului, a strâns în chingi aspre lemnele şi pietrele, s-a sfărâmat zăpada-n zbor de viscol şi-a trosnit fagul în păduri. A înflorit gerul în ferestrele caselor şi-a încremenit ogaşul în pod de gheaţă, spre bucuria copiilor dornici de alunecuş pe luciul cristalin al Aninoasei.
S-au retras spre munte cărările troienite şi-au urcat tot mai sus. Acolo-i frig de-a binelea şi-i stă bine fulgului de nea. Să salte hoinar în steluţe mii şi mii peste faţa piscurilor, peste albul clar al plaiurilor şi veghea implacabilă a genunilor stâncoase. Ninge spectaculos în fereastra munţilor! Ninge peste Vârful lui Stan şi Piatra Cloşani, peste Stâna Mare, Olanul, Balmezul şi Bulzul, peste Frumosu, peste Oslea şi Păltinei, ninge tainic şi calm peste munţii noştri.
Aşa-s zilele miraculoase, când iarna vrea să veşnicească liniştit în sat. Nedumiriţi mai par sătenii, rămaşi la vorbă pe la porţi, mulţi nu ştiu ce să mai creadă, nici vremea nu mai este-n rost. Dezghioacă cepe şi fac vrăji, mai descântă şi au griji pentru mersul anului, pentru rodul gliei şi binele neamului. Îi nelinişteşte năpustirea gerului, tăria lui. Nu-i ţine prea mult amărăciunea-n bătătură. Se roagă şi stropesc cu apă sfinţită bucatele, pomii şi vietăţile din ogradă, să nu stea departe de casă binele şi belşugul. Agaţă busuioc la grindă şi aprind tămâie de la steag. Şi aşteaptă ninsorile purificatoare, zăpezi care să împovăreze pomii şi viile, să potolească-n primăvară setea ogorului cu fluidul şiroaielor germinative.
Vijelii tăioase scapă prin curmătura culmilor, rup baierele cerului plumburiu şi coboară peste albul de basm al plaiurilor. Ţurţuri sticloşi şi reci s-au spânzurat de buza steiurilor. Ireal de întunecaţi, norii alunecă peste sate. Prin Cloşani, prin Padeş, prin Ponoare şi Izverna, la Gornenţi şi Mărăşeşti, prin Sohodol şi Topeşti, focul susură-n sobe, fagul înroşeşte jarul şi fumegă-n scocuri de horn. Pe-un colţ de masă, copiii cu dragoste de carte, foşnesc filele lecturii. Cei mici ascultă poveştile bunicilor la gura sobei. Prin liziere plumburii, vântul joacă fără noimă frunze veştede uitate de toamnă prin arboreturi reci şi sure.
Se lasă noaptea prin văioage, peste râuri, se-ntoarnă gerul greu şi leagă mal de mal cu flori de gheaţă, cu ţurţuri şi ghirlande reci, pe rădăcini, stânci şi poteci. Şi iar va ninge-n zboruri line peste crânguri şi coline. Tot ninsul cade peste sat şi se va-ntinde peste uliţi, în adâncimi de-omăt curat ce va fi zdravăn răsturnat de pasul sigur de bărbat. Prin pârtii, sus pe culmi, s-or înturna doar vânătorii. Se-ntâmplă ca în Şaua Lupşei să urle lupii-n hămesite haite. În zi de mâine-ntroienită, la ciopor de oi, spre pătuiage, vor scormoni nămeţii gospodarii. Va fi adus tot fânul pe prăjină, în iesle, să fie cu îndestulare. Spre vârfuri umblă sănii, cu lemne, cu nutreţ, într-o plimbare.
În fereastra pădurilor rămâne neatins tot dorul. Din primăvară, şi din vară, şi din toamnă! Să-i poarte vieţii-n treacăt viitorul. Ochi de copii aşteaptă în pridvor. Privesc spre munte, în templul iernilor largi, stăpânitoare. Se pregăteşte-n forul dintre geanţuri şuierul zăpezilor înalte. Să ningă-n sat cu potop de fulgi, în caiere învârtejite şi-n săgeţi reci şi nevăzute, să plângă iarna-n pomeţi calzi de obraji. Să se împodobească-n flori de promoroacă, făptura bunicului, cu genele, cu mustaţa şi pletele de-argint. Troienite, sub poveri de-omăt şi stele, cupole de ramuri se vor frânge peste poteci şi rărituri. Vor cădea-n tăcerea nopţii crengi din bolta încărcată a codrului. Frângerea lor va stinge toate amintirile verii.
E tot mai frig în sat şi-i ger pe râu. Şi Motrul prevesteşte! Din munţi iarna coboară iară. Să scoată din poveşti tot dorul de zăpadă. Să scrie şi copiii pe la şcoală. E talentată profesoara lor în verb ales. Elevii născocesc şi textul este de succes. Sânziana, premianta clasei, răsfoieşte caietul şi citeşte: „Se porneşte iureşul de nea care cuprinde tot satul, albindu-l ca pe un bătrân proverbial. Copiii nu mai pot să se ţină la vălătucii de ninsoare de pe pripor şi se retrag cu săniile acasă. E multă iarnă prin grădină. S-au înnămeţit salcâmii de pe deal. Iarnă este peste tot. Iarnă e şi în sufletul oamenilor. E aceeaşi, la fel de rece şi înaltă! E o iarnă grea, grea de tot! A îngheţat ogaşul meu. Şi Motrul a îngheţat. Râul a tăcut de-a binelea, nu-şi mai tremură valurile. Şi visele au îngheţat. Nu pot să mai visez. E prea frig afară. Nu vreau să-mi îngheţe amintirile din primăvară. Nu pot să le pierd, aş fi mult mai săracă. Vor trece troienele fără să fiu troienită? Cred într-o iarnă blândă, îndestulătoare şi dăruitoare de bine şi frumos. Mi-e dor de primăvară! Îmi doresc amintirile înapoi! Aş fi fericită să nu pierd deloc visele din priviri şi visele din suflet să nu ajungă niciodată la ţărmul drumului vieţii mele!”
Ninge, ninge ca-n vis de copil, ninge cu fulgi cuminţi în fereastra muntelui! Ninge tăcut şi tainic! Ninge iar la Padeş! Sânziana e fericită că iarna s-a întors în sat!
