Au trecut pe nesimţite, şi nemarcaţi cum se cuvine de autorităţi şi organizaţii ale istoricilor, 70 de ani de la moartea marelui istoric Nicolae Iorga. Savantul a fost asasinat în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1940 de un comando legionar. Era unul dintre numeroasele asasinate executate de această organizaţie: primul ministru I.G. Duca (1879-1933), primul ministru Armand Călinescu (1893-1939), fostul prim-ministru Gheorghe Argeşanu (1883-1940) sau profesorii universitari Virgil Madgearu (1887-1940) şi Petre Andrei (1891-1940). Nicolae Iorga a fost un pisc al cercetării istorice de la noi recunoscut la nivel universal, punct niciodată egalat până în prezent. Iată cum îşi prevestea în versuri moartea tragică, cu doar o zi înainte de final, chiar Nicolae Iorga: ”Au fost tăiat un brad bătrân/Fiindcă făcea prea multă umbră”.
Nicolae Iorga scria în cartea ”O viaţă de om, aşa cum a fost” că «Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine». Opera sa se cifrează la 1.359 de lucrări (165 656 de pagini) şi peste 25.000 de articole. Barbu Teodorescu, cel care a scris cel mai complet de savantul de origine moldoveană, avea să remarce că ”este savantul care a scris cel mai mult, nu numai dintre români, dar chiar dintre toţi cărturarii lumii. În orice caz nu există o altă bibliografie individuală mai vastă şi mai variată decât aceasta”. Potrivit datelor care ne-au rămas, a scris în 7 limbi şi a vorbit în 16 limbi, iar biblioteca savantului a numărat 80.000 de volume, donată Academiei Române de profesor încă din timpul vieţii.
De la omul de ştiinţă…
Cel mai mare istoric al românilor după cum a fost considerat nu de puţine ori, Nicolae Iorga a avut o activitate ştiinţifică de-a dreptul spectaculoasă. A ajuns membru corespondent al Academiei Române la doar 23 de ani(1893) şi a devenit membru plin în 1911. Între 1894 şi 1940 a fost titular pe o catedră de istorie a Universităţii din Bucureşti.
Opera sa ştiinţifică cuprinde diverse tipuri de lucrări: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Se pot aminti câteva lucrări durabile: ” Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, 25 volume (1901-1913),” Istoria imperiului otoman” în 5 volume, ”Istoria românilor” în 10 volume (1936-1939). Nicolae Iorga a cochetat chiar şi cu literatura, a scris poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”,” Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” ş.a.), volume memorialistice („Oameni cari au fost”, „O viaţă de om, aşa cum a fost”). A condus publicaţiile „Sămănătorul” şi „Neamul Românesc”.
Printre altele, lui Nicolae Iorga i se datorează îmbogăţirea gândirii istorice cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual şi întemeiată pe unele “permanenţe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naţionale, a elaborat monografii şi sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria bisericii române”, „Istoria armatei româneşti”, 2 vol., „Istoria comerţului românesc”, 2 vol., „Istoria Românilor”, 10 vol. ş.a.) şi a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii româneşti şi interdependenţa istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Personalitatea şi opera ştiinţifică a lui Nicolae Iorga au fost apreciate de universităţi de pe tot mapamondul, 47 dintre acestea numărându-l ca membru sau doctor Honoris Causa.
…la omul politic
Pe lângă faptul că i-a adus sfârşitul, viaţa politică nu i-a adus atât de mare succes lui Nicolae Iorga. Cu toate acestea a cunoscut practic toate demnităţile politice de la şef de partid până la şef de cameră parlamentară, ministru şi prim-ministru. Nu a fost un om politic pe măsura faimei din viaţa ştiinţifică dar a reuşit şi aici lucruri memorabile. A militat pentru întregirea naţională, implicându-se apoi în punerea pe baze morale sănătoase a statului român unificat. A fost un adversar de calibru al extremismului de dreapta de tip legionar deşi a teoretizat la începuturi o astfel de doctrină. Faptul că a fost un adversar neîmpăcat al legionarilor i-a adus moartea.
Dintre reperele vieţii sale politice reţinem câteva momente importante. A fost ales pentru rima dată deputat la 28 mai 1907. În 1910 a înfiinţat împreună cu A.C. Cuza Partidul Naţionalist Democrat, rămas doar sub coordonarea lui Iorga după 1920. Activitatea sa politică a fost încununată cu numirea ca prim-ministru şi ministru al Instrucţiunii între 18 aprilie 1931 şi 21 mai 1932, în fruntea primului guvern de ”tehnocraţi” din istoria noastră. Legătura cu legionarii? În calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri a semnat la 26 martie 1932 decretul pentru desfiinţarea organizaţiei legionare ”Garda de Fier”. Acest lucru dar mai ales condamnarea lui Corneliu Zelea Codreanu în urma unui proces cu Nicolae Iorga îi va grăbi savantului sfârşitul.
Sfârşitul lui Iorga
Pe 29 noiembrie 1940, ignorând dispoziţiile autorităţilor legionare care au interzis şi arborarea drapelului în bernă la Universitatea şi Academia Română în semn de doliu după uciderea savantului, Constantin Rădulescu-Motru-preşedintele Academiei-a organizat inclusiv o adunare de doliu sub cupola acestei instituţii. Iată ce spunea C.Rădulescu-Motru în discursul funebru: ”Noi, care am fost atât de aproape de el, sub povara durerii abia ne putem aduna gândurile pentru a-i adresa ultimele cuvinte de despărţire. Nicolae Iorga a întrupat puterea de muncă intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt. Nu l-a întrecut nimeni până astăzi.(…) Râvna lui adâncă de a cunoaşte şi de a împărtăşi şi altora cunoştinţele sale l-au făcut cercetător în cele mai variate ramuri de cultură.(…). Creator înscris şi în cuvânt, de o fecunditate fără seamăn”.
Cu două zile mai devreme, la 27 noiembrie 1940, la ora 17.30, cinci legionari au pătruns în vila savantului din Sinaia şi îl ridică sub pretextul că trebuie să dea unele declaraţii la Bucureşti. În drum spre Bucureşti, în noaptea de 27-28 noiembrie 1940 a fost asasinat în pădurea de salcâmi de lângă satul Strejnic, judeţul Prahova, ciuruit de gloanţele legionarilor: ”…cu capul descoperit, cu mâna dreaptă depărtată de cap şi degetele împreunate pentru închinare…”
