Conform definiţiei date de specialiştii Institutului de Economie al Academiei de Ştiinţe a U.R.S.S., „Naţionalizarea socialistă este desfiinţarea pe cale revoluţionară de către puterea proletară a proprietăţii claselor exploatatoare şi transformarea ei în proprietate socialistă, de stat, … Naţionalizarea socialistă, în primul rând, lichidează proprietatea capitalistă asupra principalelor mijloace de producţie, punând astfel capăt dominaţiei economice a burgheziei în ţară; în al doilea rând, creează o bază economică dictaturii proletariatului, făcând să treacă în mâinile oamenilor muncii posturile de comandă ale economiei naţionale, adică ramurile cheie ale economiei”.
Urmând principiul conform căruia formele socialiste de economie nu pot să apară şi să se dezvolte spontan, de la sine, ci doar ca rezultat al activităţii sistematice a statului proletar, oficialităţile comuniste vor pregăti temeinic actul naţionalizării, acţiunea cuprinzând mai multe etape. O primă etapă este realizată în decembrie 1946, când s-a naţionalizat Banca Naţională a României, fapt ce va introduce controlul de stat asupra instituţiilor de credit. O a doua etapă s-a realizat în iulie 1947, când s-a creat o comisie ministerială pentru refacerea economică care avea atribuţii în ceea ce priveşte controlul materiilor prime, producţia şi desfacerea mărfurilor. În luna februarie 1948 trec în patrimoniul statului bunurile Eforiei Spitalelor Civile, Aşezămintelor Brâncoveneşti, precum şi ale Eforiei Sfântul Spiridon din Iaşi, iar pe 2 mai 1948 trec în proprietatea statului bunurile Casei Regale. Pentru a-şi pregăti temeinic acţiunea, în octombrie 1947 se realizează inventarierea întreprinderilor particulare comerciale şi de transport, apoi se constituie Comisia Superioară de Naţionalizare, precum şi comisii judeţene de naţionalizare.
Un moment important în procesul naţionalizării, este reprezentat de Constituţia din anul 1948. În cadrul titlului II, intitulat Structura social-economică, deşi se stabilea la art. 5 că „în R.P.R. mijloacele de producţie aparţin statului, ca bunuri ale întregului popor, sau organizaţiilor cooperative, sau particularilor, persoane fizice sau juridice”, prin art. 6 se precizează că „…bogăţiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, … căile de comunicaţie ferate, rutiere, pe apă şi în aer, poşta, telegraful, telefonul … aparţin poporului”, precizând că acestea urmează să treacă în proprietatea statului. Articolele care au creat premisele viitoarei naţionalizări sunt articolele 10 şi 11. Conform art. 10, „…pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu dreaptă despăgubire stabilită de justiţie…”, în timp ce următorul articol preciza că, atunci „…când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiile stabilite de lege”.
Naţionalizarea din 11 iunie 1948
Legea 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, cuprindea 31 de articole, grupate în 7 capitole şi 29 de anexe.
Art. 1, care precizează că “Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi întreprinderile individuale, societăţile de orice fel si asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii”, enumera un număr de 77 de categorii de întreprinderi, societăţi şi asociaţii care intră sub incidenţa legii.
Cele 1050 de întreprinderi care erau precizate în anexele la lege, erau trecute în proprietatea Statului, fiind trecute în administrarea diverselor ministere sau a primăriilor locale.
Capitolul III, intitulat “Procedura naţionalizării”, preciza, prin intermediul art. 8-10 că urmau să fie numiţi noi directori care vor lua în primire conducerea întreprinderilor naţionalizate pe baza unor situaţiuni sumare, de la proprietarii sau reprezentanţii ori împuterniciţii acestora, fiind încheiate, la predarea întreprinderilor, procese-verbale. Deşi la capitolul IV se vorbeşte de despăgubiri, acestea se pare că nu au fost acordate niciodată, făcându-se apel la prevederile art. 15 din lege care precizează că “Nu se acorda despăgubiri acelora care, fiind în serviciul Statului, judeţelor sau comunelor, s-au îmbogăţit în timpul cât erau în serviciu, prin fapte ilicite constatate judecătoreşte; acelora care, au plecat din ţară în mod clandestin ori fraudulos, precum şi acelora care nu se întorc în ţară după expirarea termenului de valabilitate a actelor de călătorie eliberate de autorităţile române”.
Pregătită temeinic de Partidul Muncitoresc Român, naţionalizarea a fost ţinută în secret, în momentul începerii ei, legea de naţionalizare nu era încă publicată în Monitorul Oficial. Datorită acestui fapt, sunt elaborate Instrucţiuni privind naţionalizarea, date de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român:
„Pentru asigurarea şi buna coordonare a acesteia acţiuni de mare importanţă, Comitetul Central a hotărât înfiinţarea Comisiilor Judeţene de Naţionalizare: Secretarul judeţenei, prefectul, preşedintele sau secretarul Consiliului Sindical Judeţean, delegatul Direcţiei Generale a Controlului Economic şi Administratorul financiar. … Sediul comisiei va fi în localul Judeţenei Partidul Muncitoresc Român”.
Acestei comisii i se stabileau ca sarcini: să instruiască pe secretarii organizaţiilor de partid, pe preşedinţii de sindicat şi pe noii directori; să organizeze şi controleze ocuparea şi preluarea întreprinderilor în bune condiţii; să organizeze paza întreprinderilor; să urmărească preluarea efectivă a întreprinderii în baza instrucţiunilor speciale ce vor fi date noilor directori; să ia măsuri pentru a stabili întreprinderile care nu sunt trecute în listă dar care trebuie naţionalizate; să ajute noile conduceri să aducă la îndeplinire sarcinile căpătate; să asigure securitatea întreprinderilor şi combaterea tuturor manifestărilor duşmănoase.
Desfăşurarea acţiunii de naţionalizare, aşa cum este preconizată de aceste instrucţiuni, este deosebit de grăitoare în ceea ce priveşte secretul care a înconjurat întreaga acţiune. Detaliile erau cunoscute doar de secretarul Comitetului Judeţean de Partid şi reprezentantul Direcţiei Generale a Controlului Economic. Aceştia, în calitate de preşedinte, respectiv secretar, trebuiau să prelucrează între orele 04.00-07.00 dimineaţa pe ceilalţi membri ai Comisiei, prezentându-le toate instrucţiunile primite de la Comitetul Central. După prelucrare, Prefectul trebuia să ia imediat măsuri ca personalul din subordine să-şi îndeplinească atribuţiile, în timp ce delegatul Direcţiei Generale a Controlului Economic va da imediat, la orele 06.30 dimineaţa dispoziţii controlorilor permanenţi şi organelor serviciilor de control judeţene pentru sigilarea, sub pretextul controlului, a caselor şi dulapurilor întreprinderilor. „Altceva nu li se va comunica”.
„Între orele 06.30 şi 08.30 secretarul Judeţenei de partid, delegatul Direcţiei Generale a Controlului Economic, delegatul Sindicatelor, vor instrui pe secretarii de partid, secretarul sau preşedintele sindicatului şi noii directori din întreprinderile care se găsesc la depărtări mai mari de capitala judeţului. Aceştia vor fi convocaţi din ajun, orele 21.00, şi vor sta toată noaptea într-o sală special amenajată. După predarea instrucţiunilor, care trebuie să se termine cel mai târziu la ora 09.30, tovarăşii îşi vor calcula fiecare în parte timpul de plecare astfel încât să ajungă la ora 12.30 în fabrică. Cei care sunt mai de aproape, respectiv cei din întreprinderile din capitala de judeţ, vor fi reţinuţi, astfel ca să nu ajungă decât cel mai devreme cu jumătate oră înaintea orei 12.30. O atenţie deosebită se va acorda păstrări secretului”. Instruirea temeinică a celor care plecau în întreprinderi era considerată esenţială, ţinând cont că „duşmanul de clasă va încerca şi după preluare să împiedice naţionalizarea prin sabotaje, incendii, diversiuni”. (Va urma)
