Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Năduşeală de iulie

Năduşeală de iulie

Submitted by on 10 July 2012articol citit de 974 ori | No Comment

Peste meleagurile Gorjului, Cuptor descarcă o cantitate inimaginabilă de căldură doar cu câteva săptămâni în urmă. Pare că totul a fost potopit de căldură, natură și oameni. Și totuși, reporterul nostru a plecat la drum…

Cu toate  că temperatura este absolut de nesuportat, vegetația încă supraviețuiește cu brio

Cu toate că temperatura este absolut de nesuportat, vegetația încă supraviețuiește cu brio

E prea încins soarele, pare neaşteptat de neprietenos, parcă se topeşte oraşul cu noi, zăpuşeală mare învăluie totul, nici teiul frunzos de la scara blocului nu se-arată bucuros de acest iulie. S-au aplecat frunzele în rămuriş, nici urmă de adiere să le învioreze gândul! Nu mai zboară hulubii spre pervazul ferestrei, s-au dus spre păduri înalte. Nici Jiul nu-şi mai unduieşte valul. E sufocată valea de vipia tăcerii. Ce arzător e astrul, apăsător văzduhul! Ceva se întâmplă în nelămurirea cerului…

Evadare sub streașina muntelui
Ţinem la liniştea noastră şi căutăm locuri mai prielnice, undeva, aproape de munte. Acolo, anotimpul este puţintel mai blând iar toropeala lunii lui cuptor este  îngăduitoare cu viaţa. Mergem pe acelaşi drum al sufletului nostru, lăsăm spre miazănoapte Parângul cufundat în năduful zării, ne însoţim la dreapta şi spre apus cu înlănţuirea culmilor mărunte din Munţii Vâlcan. Lăsăm pe rând Igirosul, Pleşa, Piatra Boroştenilor, Cozia, Tihomirul şi pătrundem prin portalul cu platani din nou în Dumbrava Tismana. Oprim să scăpăm câteva clipe de vâlvătaia cerului şi să respirăm aerul cât de cât reconfortant al pădurii, să ne bucurăm de mângâierea umbrelor.
Prin preajmă, în ierburile poienilor, gâzele îşi susţin concertul lor inimitabil. O ciută nedumirită s-a oprit în luminiş şi priveşte spre noi ca o statuie uitată în imperiul verde al pădurii. Şuierătura mierlelor este la fel de limpede şi pătrunzătoare ca în renaşterea primăverii. Ieşim apoi spre luncile din ţinutul Orlei, la Celei, Racoţi şi Costeni. Valuri de cositură brăzdează colinele megieşe. Nu se mai aude cântecul coasei, nici aplecarea cosaşului peste polog în boarea dimineţii nu se mai distinge în lumina câmpului. Sunt tot mai rare aceste iviri legendare de lucru şi vieţuire. În curând, ele vor fi regăsite doar în povestiri şi locurile însingurate, unde sălbăticia intră în simbioză doar cu meşteşugurile milenare. Doar în urma coasei, mirosul de fân cosit este reavăn şi poartă parfumul lui!
După cositorile mecanice şi alte maşinării ale timpului, miresmele câmpului se împrăştie inobservabil în fuioare lipsite de farmec şi pitoresc. Ritualul fânului îşi pierde din spectacol. Nu se mai întâlnesc multe din uneltele străvechi, cutia, tiocuşul, bătelele, furca, grebla, ţepile, prăjina, scoabele. Carele se văd tot mai rar în adâncimi de fâneţe, străbătând alene, în mersul boilor înzdrăveniţi la umărul jugului, drumurile colbuite de arşiţă şi soare. Măria nu mai apare în depărtarea câmpului, venind cu coşul vârfuit cu prânzul pentru cosaşii înşiraţi pe orizontul luncii. Se retrag încet şi sigur în frumuseţi de film şi amintiri de carte ceremonia fuştiucului şi taina prânzului pe ştergarul întins sub umbra groasă a nucului din mejdină. Spre seară, privighetorile nu vor mai găsi toporâştea de coasă, să-şi prezinte cântecele lor inegalabile. Nici în grinda casei nu vom mai găsi toporâştea. Poate în diorama din muzeu, cu tot satul şi colina pe care se auzea cândva cântecul coasei, acolo o vom revedea! Atunci ne vom aminti de bunii noştri, care-şi băteau coasa în taina serii, să-i prindă zorii în şoşot de polog.

Peisaj de vară
Urcăm pe Valea Motrului, tot mai aproape de amfiteatrele munţilor. Adăstăm pe uliţa copilăriei, unde mărul este la fel de crud acum ca şi atunci. Căldura  nu este atât de înăbuşitoare. Pădurea este lângă noi iar foşnirea văii trimite spre noi adieri binefăcătoare. Ştim că bunica nu mai este acasă. Ceva s-a întâmplat cu ea, cu câţiva ani în urmă. Aş fi vrut să mănânc un măr din pomul de lângă gard, frânt de rod ca în vara trecută, dar mă opreşte mătuşa Paraschiva. Îmi spune că suntem în luna coacerilor de vară şi nu este bine să mâncăm mere înainte de Sfântul Ilie, până nu le ducem la biserică, altfel la anul viitor vom rămâne fără recoltă. Pe răzorul din malul pârâului cântă cicoarele. Tainicele insecte prevestesc o toamnă lungă şi îmbelşugată. Mihai al lui Moş Grigore şi-a scos stupii în pastorală tot pe Valea Mică, să culeagă tot nectarul florei spontane ocrotite de cele rele. Vrea să scoată miere curată, binecuvântată cu putere de leac. Marina şi-a adunat din pieptul dealului legături de sunătoare şi alte flori tămăduitoare, pe care le-a agăţat de grinda podului. Stăm sub cupola verde a halângii. Sunt supte de secetă boabele de strugure, au nevoie de ploaie să se împlinească ciorchinii. Soarele a dogorit zile în şir, strugurii nu au mai fost umeziţi cu lacrimi de rouă şi nici cu  limpezi răcoriri de ploi, să crească bobul şi sporul casei. Marina nu a lucrat de Ana-Foca, ştia că este prima sărbătoare a lunii şi e rău să se usuce via, rău de foc şi trăsnet pentru gospodărie şi oamenii casei.
Câţiva nori se adună deasupra Măgurii. Tună fără vlagă şi vuiet surd vine dinspre munţi. Lumina vie a fulgerului străluceşte himeric. Porumbul s-a înălţat cât casa, vrea să-şi lege rodul şi are nevoie de blagoslovirea ploii. E vlăguită de năduşeală grădina. Castraveţii nu au mai urcat pe gard, s-au ofilit şi nu mai pot rodi. Şi roşiile-s triste, prazul a pălit! E încă verde firul de mărar. Tună iar, fără nădejde! Aşa a fost şi alaltăieri. Şi nu a plouat! Seceta a sorbit totul, a lăsat şi norii fără apă. Parcă s-au pierdut de tot ploile, nu pot să se mai întoarcă pe la noi, să ne răcorească şi să ne ude cu bunăstare.
Şi râul suferă de atâta fierbinţeală. Nu are murmur şi nici val nu are, e mai sărac ca altădată vadul, sforul s-a stins şi el în luciul îngust al  toilor, peştele s-a retras în adâncimi de rădăcină, e fără zâmbet albia şi nu mai zburdă valul. Nici răsunet nu mai are valea. Ciopoare se opresc la râu, să-şi liniştească focul! Se-adună apoi sub umbre de arini, la năpror. În margini de luncă zboară fluturi albi. Se-ntorc din vis tălăngi şi cântece de coasă. E linişte în larguri de fâneţe. Prea repede pleacă din viaţă cosaşii!

Comments are closed.