Vara aceasta a încercat şi a reuşit să pară altfel decât verile cu care ne obişnuiserăm până acum. Încă de la sfârşitul lunii mai vremea s-a arătat mai puţin potrivită zilelor călduroase şi îmbietoare la relaxare în mijlocul naturii. Ploile, vijeliile şi furtunile dezlănţuite peste aşezările umane şi spaţiile de agrement au pricinuit pagube care au stânjenit realizarea proiectelor de vacanţă prin multe dintre ţinuturile româneşti.
La Valea de Hotare şi Vadul rău, în acest an, vara nu a mai este o amintire pentru nimeni. Pentru că aici dimineţile se revarsă, cum se ştie, tot în văl de răcoare şi cuminţenie peste păduri şi zăvoaie. Au fost însă şi zile în care apele s-au învolburat de ploile ambiţioase cu care luna lui iulie a îndrăznit să revigoreze spaţiul geografic divers şi atrăgător de la poalele Munţilor Piatra Cloşani. Motrul, speranţa perpetuă a fecundităţii acestor locuri, străluceşte în dantele argintii ocolind alene sau în repezişuri domoale printre pâlcuri de arini şi umbre răzleţe de sălcii. Râul îşi împinge bulboanele spre pragul coastei din Priboaia, muşcând de sute de ani din stâncăria dealului, după care, trufaş şi resemnat, alunecă la vale risipindu-se în vaduri largi şi toi adânci. În trufia ei, apa râului nu a sărit niciodată prundişul. A rămas mereu între maluri, misterioasă şi gânditoare, zburdând peste praguri de bolovăniş şi rădăcini dezgolite, într-o necuprinsă şi tăcută lume a plantelor şi vieţuitoarelor.
Undeva, în vecinătatea firavelor sclipiri rămase din trupul lacurilor de odinioară, mai sunt doar câteva bălţi împrejmuite cu desişuri de păpuriş verde, ca un zid dincolo de care se află o mică parte din raiul păsărilor călătoare pripăşite în acest loc unic din Padeş. Aceste întinderi de apă se arată iubitorilor de natură ca nişte pete de cer şi nori, desenate pe covorul de iarbă verde şi crudă ce s-a înzdrăvenit şi s-a înstăpânit peste chiuveta vestitelor lacuri construite cu aproape trei decenii în urmă de oameni buni şi apărători de mediu pe rupturile adânci lăsate în sufletul zăvoiului de excavatoarele care au scos de aici balastul care a fost aşezat în corpul barajului de pe Motru, de la Valea Mare.
Vară la Padeş
Aceste minuni adevărate de ape cu peşti şi păsări nestatornicite vreodată prin ţinuturile din Ţara Motrului de Sus au fost trimise în neant în câteva secunde de fatidică rătăcire a minţii umane. Un gând nătâng a provocat ruperea digului de susţinere a lacurilor şi viaţa lacustră din acest perimetru a fost distrusă. La Valea de Hotare, peste rănile pământului, într-o rară clipă de graţie a mentalului şi frumuseţii omeneşti de suflet, gândul omului imaginase şi apoi amenajase, din generozitate şi în armonie cu natura un complex de lacuri care umpluseră cu minunăţii şi viaţă peisajul şi preocupările sătenilor din Padeş. Ce s-a construit în ani, a dispărut apoi, repede-repede, sub umbrela nopţii şi-n nefastul iureş al nelegiuirii şi oarbei îndârjiri. Şiretenia nedesţelenită şi invidia au ucis această lume de basm, înfundând calea spre înflorire şi emancipare pentru oamenii şi satele orânduite aici, pe Valea Motrului.
Este vară profundă la Padeş. Din labirint de păpuriş se-aud ţipetele ascuţite ale eraticelor lişiţe. Prin mlaştini şi ochiuri de ape scormonesc stinghere berzele. Stârcul cenuşiu e şi el pe-aproape. Stoluri de raţe nu se văd peste creştetul pluţilor. Ele sunt ascunse în păpuriş şi îşi cresc boboceii. Şi pescăruşii au plecat. Doar caii albi, neliberi de pripon, par pictaţi pentru veşnicie în imperiul verde al zăvoiului reconstruit de natură în acelaşi areal. Prin colbul drumului coboară o căruţă. Mai rătăcesc în peisaj mieii şi vitele sătenilor istoviţi de-atâta subzistenţă. Aproape, se aude cineva ascuţind o coasă. E vremea fânului. Privighetorile nu mai dorm pe toporâştea de coasă. Iată de ce înţeleg dezamăgirea poetului şi prietenului meu, Spiridon. El zărise acele păsări odihnindu-se acolo, pe statuia cosaşului încremenit între pământ şi cer, în amurgul înmiresmat de ierburile pologite. Ca să nu uite cântecul lor, le-a aşezat pe ramul versului. Atunci, poetul nu avea de unde să ştie că Ion a lăsat coasa şi-a plecat în lume!
Şi eu trec iarăşi pe vârf de pas pe la cotul podului deversor. Pe acolo intra râul în lac, mai devale de vizuina vidrei Tarca, obişnuită în „căsuţa” sfredelită sub talpa unei pluţi uriaşe. Veneam dimineaţa, să o revăd prăbuşindu-se în bulboane. Era un pescar mai iscusit decât noi. De multe ori am surprins-o cu prada. Avea preferinţă pentru clean. Nu pot să uit însă amurgurile în care, dusă cu puii pe mal de lac, să-i deprindă cu libertatea de a trăi fără ajutor, le-ascultam întrebându-mă scâncetul ca un fluier subţire, prelung şi pătrunzător, în neputinţa de-a învinge singuri existenţa. Prin sălbăticia râului, taina bulboanelor era de nepătruns pentru ei. Dar, lacul, în mărinimia lui, le era prielnic şi dăriutor de peştişori după poftă. Sfârşirea luciului de apă le-a înăsprit soarta. În vâlvoarea vieţii, suspinul şocant al puiului de vidră rătăcit prin fundăturile văduvite de înseninarea apei, sfâşie liniştea nopţii. E flămând şi deznădăjduit. Vidra Tarca îl îndeamnă cu gesturi materne spre ascunzişul de sub prund. Probabil, aici, vor avea şi ceva de mâncare.
Luna urcă dinspre creştetul munţilor. Strigătul puiului se stinge uşor în misterul văii. Câteva stele îşi limpezesc ochii în vadul Motrului. Cerul nu a căzut pe pământ. Valea se cuprinde tot mai mult de taina nopţii. Şi râul parcă ar vrea să doarmă. Îşi vesteşte discret valurile, voind să le-adune în pace lângă brâu de deal, fără să tulbure somnul puiului de vidră.
