S-a vorbit în presa locală (în general fără măcar o sumară verificare a surselor de documentare) despre manifestările artistice preistorice din județul Gorj: desenele rupestre. Subliniem și faptul că pe foarte multe site-uri care promovează turismul din Gorj, desenele rupestre de la Runcu, de pildă, de pe Cheile râului Sohodol, constituie veritabile atracții, pentru curioși. Dezamăgire cruntă însă! Desenele rupestre de aici nu există, sau pentru a fi mai preciși… nu mai există!
Între anii 1925-1930, academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, nimeni altul decât nepotul deputatului gorjean Dincă Schileru, descoperea câteva picturi rupestre, a căror publicare avea să facă subiectul unor dezbateri aprinse.
La nord de satul Runcu, în locul zis „Lunca cu Pruni”, din Cheile Sohodolului, în dreptul Peșterii Popii, pe malul stâng al râului Sohodol, C.S. Nicolăescu-Plopșor a descoperit o serie de gravuri rupestre „executate cu priboaie de bronz sau fier”. Descoperirile au fost ulterior publicate în „Arhivele Olteniei” și reprezintă „imagini antropomorfe și zoomorfe, desene geometrice și simboluri solare”. În locul numit „La Bulbuc” au fost de asemenea descoperite desene „pe suprafața netezită a unei stânci”, realizate „cu ajutorul unui instrument ascuțit”.
De la academicianul C.S. Nicolăescu-Plopșor, la abatele francez Henri Breuil
După ce a copiat desenele și gravurile, reputatul arheolog cu origini gorjene le-a trimis abatelui Henri Breuil. Pe vremea aceea, francezul era autoritatea necontestată a arheologiei paleoliticului și a artei rupestre primitive. În 1924, de pildă, acesta se afla în Ardeal, unde săpa în mai multe peșteri, împreună cu profesorul Marton Roska.
Răspunsul abatelui a aprins speranțele ca reprezentările artistice de la Runcu, de pe Cheile Sohodolului, sunt autentice. El le-a comparat cu picturile și gravurile din Spania și Scandinavia, de vârstă neo-eneolitică.
Cercetătoarea Gabriela Dobrescu arată într-un studiu despre desenele rupestre de pe Valea Sohodolului, plecând de la reproducerile realizate de C.S. Nicolăescu-Plopșor, că: „cea mai semnificativă imagine, din acest punct de vedere, cu pură și dezinteresată încărcătură estetică, este aceea a calului. Este o imagine în unduitoare esențializări abstracte, cum sunt, în general, mai toate desenele rupestre de pe toate meridianele lumii. Imaginea calului dispune de o astfel de schematizare plastică, a cărei proeminență stilistică nu lasă nici o îndoială asupra intenționalității creatoare, încărcată de autentică fantezie, de a contura silueta unui cal într-o clipă de așteptare fastă, amoroasă, a existenței lui. Un indicibil vitalism erotic. Căci ce altceva ar putea semnifica alura flamboaiantă, de maximă încordare ațâțătoare și deopotrivă în extaz, a acestei siluete zoomorfe ? Nu am nici o îndoială că în cazul desenului rupestru al calului de pe stânca de la „Lunca cu Pruni”, ne aflăm în fața unei pure imagini artistice, înflăcărate, flamboaiante, fără semnificații magico-practice, izvorâtă exclusiv dintr-o tentație de natură estetică, având la bază un plus de libertate interioară rezonatoare, oricât de modest va fi fost el în acele vremuri îndepărtate. Asemenea imagini rupestre, de pură înflăcărare artistică – cum este cea a calului „îndrăgostit” – a fost creat într-un teritoriu natural al Gorjului, unde, în perindarea istorică și nemărginită a timpului, a laut naștere o comunitate umană, cu spiritul unui neastâmpăr creator și înflăcărat.”
Imagini zoomorfe vechi de mii de ani
Există însă în desenele rupestre de pe Cheile Sohodolului o aură de mister. În afară de C.S. Nicolăescu-Plopșor, nu a mai văzut nimeni picturile și gravurile rupestre de pe Cheile Sohodolului, sau aproape nimeni. Practic nu există nicio dovadă a existenței lor, în afara mărturiilor și reproducerilor lui C.S. Nicolăescu-Plopșor. În repetate rânduri chiar, în ultimii ani, specialiștii români au căutat desenele rupestre indicate de acesta, fără a le da de urmă. Se pare totuși că unul dintre cercetătorii locali, prof. Grigore Smeu a reușit să identifice presupuse desene rupestre publicând și un studiu în această direcție.
Aceeași cercetătoare Gabriela Dobrescu, analiza reproducerile academicianului C.S. Nicolăescu-Plopșor, afirmând că: „încă două desene de pe stânca, de la „Lunca cu Pruni”, se impun a fi semnalate cu o anumită încărcătură și rezonanță flamboaiantă. Imaginea zoomorfă cu coarne – reprezentând o bovină – dispune de o anume caracteristică similară celei a imaginii calului: o expresivă dinamicitate a încordării făpturii în cauză, într-un gest năvalnic, înflăcărat, anevoie de definit până la capăt, de a lua, parcă, lumea în piept, o lume a unei naturi și a unor vicisituni refractare, greu de stăpânit. În cazul desenului pe care-l interpretăm – descoperit de C.S. Nicolăescu-Plopșor – imaginea dispune de eleganța unei sugestivității estetice flamboaiante, a mișcării, cumva a unui „salt” înflăcărat în întâmpinarea necunoscutului.”
Cel de-al treilea desen, ridică și pentru distinsa cercetătoare probleme dificile de interpretare: „Înclin să cred că este vorba de o pasăre cu aripile întinse. Dar nu este cu totul exclus să fie vorba de o făptură fantastică, din repertoriul unei mitologii ancestrale. Orice ar reprezenta, și această imagine excelează printr-o dinamicitate înflăcărată, printr-un misterios nimb al unui imaginar flamboaiant.”
Dacă aceste desene au existat însă cu adevărat, nu vom cunoaște probabil niciodată. Este dacă vreți, un mister cum au dispărut desenele, dacă ele au existat vreodată, sau dacă cele identificate astăzi, sunt autentice.
