Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Melancolii de toamnă

Melancolii de toamnă

Submitted by on 29 October 2013articol citit de 1,253 ori | No Comment

Reporterul nostru neobosit a plecat din nou la drum, doar că actuala călătorie este atât pe locurile copilăriei cât şi la vârsta copilăriei. Să ne abandonăm unei prelungite nostalgii provocate de toamnă.

Spectacolul naturii este unul sublim, omul surprinde trecerea naturii de la un anotimp la altul

Spectacolul naturii este unul sublim, omul surprinde trecerea naturii de la un anotimp la altul

Urcăm dealul cutreierat de zboruri neatinse de gând, pe unde mai alaltăieri ne desfătam paşii copilăriei prin foşnetul de frunze adunat în cărărui tăcute. Pădure galbenă de salcâm s-a înălţat în locul poienii noastre de fotbal, nu mai sunt nici prunii care ne marcau poarta de joc.

Prin locurile copilăriei

Întreaga vâlcea din şaua dealurilor s-a acoperit de arboret. Frasini, carpeni, goruni şi cireşi învelesc în policromia lor pantele dealului. Recunoaştem stejarii uriaşi printre care ne croisem pârtia de schi. S-a prăbuşit în ruine conacul lui Mischie, nu mai are cine să-i ţină rostul. Şi via a fost părăsită. Au plecat toţi la oraş. Regăsim în creştet de culme, gârbovit şi plin de uscături, mărul spre care alergam vară de vară, pe la Sânpetru. Aici găseam mere timpurii şi dulci.
Efemere, frunzele flutură printre ramuri. Se-ntind covoare galbene sub teiul bătrân. Aşa trecem şi noi, ca un vis între două anotimpuri. Lăstărei în primăvară, veseli şi puternici către vară şi-apoi călători, sfârşind în amurg de toamnă. Când suspinul vântului grăbeşte fiecare frunză spre tăpşanul veşted al pământului rece.
Privim peste dealuri, spre Valea Motrului. În Măgurici, viile s-au scuturat de frunze. Conacul nostru este încă în picioare. Se răsuceşte vântul după somini. Şuieră uliul în poala cerului albastru. Ce repede s-a lăsat toamna peste sat. Acuşica vor veni şi ploile. Şi frigul va veni. Vor vălătuci frunzele imunde şi le vor putrezi de glie. Picăturile ploii vor fi tot mai dese şi reci, pe covoraşe de codru ostenit şi-nvins vor şiroi lacrimi de nori plumburii. Vor fumega iarăşi coşurile şi-n casă va mirosi a dovleac copt şi a gutui uitate pe sobă.
Ne-om bucura doar de lumina amintirilor, de mângâierea ei. Cât a ţinut primăvara noastră? Dar tinereţea? Câţi au fost acei ani? Şi vara împlinirii noastre, când s-a dus? Câţi ani sau câte anotimpuri adună toamna-n ramurile ei? De ce sunt frunzele aşa tăcute, de ce le-alungă vântul an de an? Ce repede trece toamna! Şi timpul nostru trece repede! Aşa, ca o toamnă, trece! Şi culorile sfârşesc! Toate se sfârşesc! La fel de repede! Şi vine iarna iară, să pregătească un nou început. O nouă primăvară a naşterilor.
Melancolii susură-n gânduri, foşnim paşii prin frunze moarte şi coborâm pe altă potecă a copilăriei. Dăinuie semeţ peste pădure uriaşul fag din Padină. Călcăm uşor printre lăstarii pustii de frunze, printre regrete şi bucurii. Adăstăm sub coroana arborelui neînfrânt de vremi. Din vatra ţarinii au ieşit afară umerii rădăcinilor vajnice. Nu mai regăsesc covorul de muşchi verde pe care înflorise primul meu sărut adolescentin.
Ce zână a fost Raluca, ce vis, ce fată, ce poveste! O zăresc, nălucă stingheră surâzând printre flori de salcâm din bolţi de deal. Chip de înger, zburdând în soare prin lumina codrului. Sub paşii ei au răsărit păduri. Din ochii ei s-a albăstrit cerul. Din lacrimile ei, s-au fericit izvoarele. Din trupul ei, s-a primenit viaţa. Doamne, ce minune! Arc peste timp e amintirea ei, strălucitoare ca un strop de soare! Apăsător e gândul, trecător ca vântul!
Şi râpele cu nisip roşu, prin care-n rai de joacă inocentă sfredeleam tuneluri, s-au înveşmântat peste ani şi ani cu salcâmi. Se-nvelesc acum cu frunze pierdute-n veşnicie, cu urma paşilor noştri sloboziţi spre vale. Nu mai pierdem potecuţa în vălul Poienii lui Enache. În mijlocul ei, s-a prăbuşit în tină şi zace în păienjenişul murilor mărul năstruşniciilor noastre infantile.
Sărim peste cerul căzut în apa Aninoasei şi ne oprim în poartă, la pârâu. Lăsasem aici mesteacănul de aur prin care vântul trecea doinind. Tremurau ca nişte fluturi arămii, frunzele lui, frunzele mele. De când era plăpând puiandru, îl alintam şi îl udam pe lemnul alb ca irisul de fulg. Îl veneram de câte ori intram pe poartă. Toamnă de toamnă îi mângâiam salbele de frunze agăţate pe ramurile lui fine ca degetele de copil. Şi-a fost apoi o zi nefastă, când nori sălbatici s-au izbit de gând şi-l văd acum lovit de vijelia cruntă, nărăvaşă.  Frânt, fără foşnet, fără dor! Plâng în pustiu, s-a stins copacul sufletului meu! Plâng!
Susură izvorul în cascadă. Îngândurat şi trist, trece octombrie pe vale. E toamnă! Trecem şi noi!

Comments are closed.